143

Adrian Ghenie la Malaga

Irina Dimiu a auzit de expoziția celebrului nostru Adrian Ghenie la Malaga și n-a rezistat impulsului de a o vizita. Aflați ce a văzut acolo…

Despre Ghenie am aflat de la prieteni colecționari de artă, nu de la foști colegi de la Arte. Persoane cu un gust și o cultură plastică fabuloase, dar, fiindcă faceau parte din tagma colecționarilor, mi-am spus că, probabil, de la Picasso încoace, g(h)enialitatea pictorilor se manifestă mai ales în prețurile exorbitante pe care reușesc sa le smulgă. Așa că am urmărit, fără fervoare, cariera și cota incredibilă a compatriotului nostru și da, recunosc, l-am considerat mai curând răsfățatul sorții decât al muzelor. Chiar și așa, l-am considerat un artist suficient de mare pentru a merita o deplasare de câteva sute de kilometri pentru a-i vedea expoziția de la Malaga.

10974539_10204434525517370_4011484993829105664_oPrima emoție am avut-o zărindu-i numele scris mare pe afișul de pe fațada muzeului. Vizibil din camera noastră de hotel, de la vreo 3-400 m. Când intri în prima sală a expoziției, dai cu ochii de o lucrare sumbră, în tonuri de cenușiu. E atât de puternică impresia, încât o receptezi aproape fizic, în plex. Pricepi din prima secundă că e vorba despre România lui Ceaușescu, înainte de a discerne tânărul în fața televizorului alb-negru, femeia care se spală pe cap în lighean, în mijlocul sufrageriei, cu apa încălzită pe aragaz. Citești apoi titlul și înțelegi despre ce Ajun de Crăciun e vorba, cel din 1989. Devine clar că personajul inform prăvălit pe fotoliu, ca o fantoșă gonflabilă dezumflată este Ceaușescu sau regimul lui, și că ursul mic de lângă el e ce a mai ramas din ursul sovietic. Tabloul e atât de puternic și de răvășitor doar pentru noi, românii, sau pentru toți privitorii? Nu pot spune. Dar felul în care este concepută expoziția explică experiențele prin care a trecut artistul și care i-au modelat viziunea.

Noi toți cei care am deschis ochii în lumea cenușie a comunismului am simțit că viața, culoarea au apărut abia în decembrie 1989. Plasând la intrare acel tablou, Ghenie ține să le comunice privitorilor care a fost punctul lui de plecare, cenușiul sumbru și lipsit de perspectivă. Toate celelalte lucrări sunt în culori. Mai toate pot fi percepute pe mai multe niveluri, fiindcă sunt redări ale unei realități și deopotrivă trimiteri la tablourile altor mari creatori sau la teoriile unor mari gânditori. Toate emană seriozitatea subiectului, dar de fiecare dată Ghenie se plictișeste să le ducă la capăt în stil clasic sau într-un singur stil și, cu o lejeritate care te duce cu gândul la Mozart, alt geniu tânăr, cu cuțitul sau cu dosul palmei, ca într-un fâlfâit de aripă în zbor, șterge un detaliu sau chiar o bucată de portret, care îți dai seama că nu e fața personajului, ci doar o mască. Și dacă e doar o mască, ce rost are să-și piardă timpul ca s-o redea?

La fel de important prin amplasare ca și tabloul epocii ceaușiste este altul, de mari dimensiuni, reprezentând un omagiu lui van Gogh. Un uriaș buchet de ciulini sau flori ale soarelui galbene, răvășite de un vânt, de o trăire, care le umple de fericire înainte de a le seca de vlagă. O reverență în fața lui van Gogh și o metaforă a vieții, în același timp.

Preferatul meu rămâne „Drum către Tarascon”, în care recunoști peisajul din sudul Franței, un măslin chinuit, niște ronduri de flori, un gard verde, fără să-ți dai seama că în centrul tabloului se află un personaj, omul care îngrijește tot acest colț de rai și care se află într-o continuă mișcare, și nu poate fi fixat de către artist, tocmai fiindcă muncește fără oprire. Sau nu merita a fi pictat, devreme ce viata lui e atat de scurta. Dacă existența lui poate fi comparată cu cea a unei efemeride, atunci poate fi redat străveziu și diafan ca o insectă. Omul apare ca o ceață, ca o iluzie, așa cum se fixează pe pelicula fotografică luminile mașinilor în mișcare.

Probabil că, până acum, Ghenie nu m-a impresionat așa de mult fiindcă i-am vazut, pe internet și nu în realitate, doar lucrări disparate. Însă acum, impactul produs de o întreagă expoziție excelent structurată este cel al unui artist de geniu, cum îl prevestea și numele.

Singura nedumerire, ca să nu zic scădere, ar fi de ce au ales organizatorii tocmai acel portret pentru catalogul expoziției? Poate pentru a sublinia ideea că artistul este un ecorșeu al epocii sau al trăirilor sale? Expoziția e deschisă până pe 8 martie la Centrul de Artă Contemportană din Malaga (Spania), cu intrare liberă.

Text și foto: Irina Dimiu

 

 

Irina Dimiu

Irina Dimiu

Irina Dimiu, jurnalist. „Aspir la armonie, iubesc oamenii, cărţile, călătoriile şi pisicile. Încă mai cred că, până la urmă, totul va fi bine.”
Irina Dimiu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.