4,550

Cum și de ce s-a hotărât brusc să emigreze în Germania

Avea propriul Atelier de creație în Timișoara, o afacere de succes, prieteni buni și planuri mari și nimic nu părea să-i anunțe emigrarea în Germania. Până acum 4 ani, când a primit două facturi „ciudate” la consumul de gaz și un telefon de la sora ei, care aveau să-i schimbe viața…

stanga – Sofia, la o prezentare in Timisoara; dreapta: cu Scai, în mașină

Sofia Afrenie Lechner s-a născut acum 34 de ani la Reșița și a studiat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte, Textile-Modă, pe care a absolvit-o în 2012. „Din anul II de facultate mi-am deschis un atelier, unde am creat mici colecții capsulă. Când comenzile au început să vină, tot mai multe, în sezonul banchetelor, lucram mult și custom made”. Începutul a fost greu: „Coseam pe o comodă (în care se depozitează lenjeria de pat), nu aveam loc să-mi țin picioarele pe tălpița mașinii de cusut Singer. Probele le făceam pe coridor, dar eram atât de optimistă și de mândră…, Doamne!”

De la an la an, producția a crescut, la fel și atelierul, care s-a mutat de la un dormitor într-un apartament de două camere, închiriat cu o colegă, la un spațiu de 120 de metri pătrați, într-o clădire istorică din Timișoara: „Aveam mașini industriale de cusut, masă de croi. Și o aveam pe Alexandra, o fată tare harnică. Nu știa să coasă, dar își dorea atât de mult să învețe, încât a reușit asta într-o vară, la atelier. Ea mă ajuta mai mult la cusutul manual, care îmi lua cel mai mult timp (aplicarea de flori, de exemplu). Aveam un birou tare drag, recondiționat, primit în clasa a patra de la tatăl  meu. Am iubit atelierul de pe Emanoil Gojdu! Plâng cu Adina când vorbim la telefon și depănăm amintiri… Adina Trohin e una din prietenele mele de suflet și make up artist, căreia i-am făcut loc pe coridorul atelierului, unde și-a creat un spațiu frumos de lucru și lucram în echipă la shooting-urile pentru colecție.”

Sofia Afrenie, la o prezentare în Timișoara

Și totuși, cum a ajuns în Germania? Afacerea mergea bine, era chiar înfloritoare, Sofia era cunoscută, prietenii și familia îi erau alături… Deși două dintre surorile ei erau de mult (de 8 și respectiv 20 de ani) în Germania, ea nu se gândise niciodată la plecare, până atunci. „La cea care locuiește de 20 de ani acolo, am tot venit în vizită și de fiecare dată când mă întreba dacă nu vreau să mă mut acolo, îi răspundeam că nu. Germania nu era pentru mine, nu mă regăseam. Eu aveam planurile mele și voiam să le fac să funcționeze acasă.” Până în octombrie 2014, când sora din Germania a sunat-o s-o întrebe ce face…

Un telefon și două facturi la gaz i-au schimbat viața

„Eram super răcită și super obosită după o vară plină de comenzi. Mă culcam la ora 1 noaptea și mă trezeam la 5, alergam la depozit, croiam, coseam și după amiaza făceam și câte cinci probe, cu cliente. Am început să mă plâng. Că sunt mega răcită și nu-mi permit să mă opresc din lucru, că facturile trebuie plătite iar eu nu reușisem să economisesc nimic. Că aveam tot felul de neplăceri cu birocrația. Dar ceea ce mă frustra cel mai tare erau două «recalculări» ale consumului de gaz, venite la interval de o lună, în valoare de aprox. 1200 lei. Două! Și nimeni nu reușea să-mi explice ce sunt exact recalculările… cum așa? Iar sora mea m-a întrebat scurt: «De ce naiba nu vii aici? Îți caut o chirie ieftină, iar până îți găsești de lucru lucrezi la noi în restaurant…» Și de a doua zi a început calvarul. Trei luni am alergat după acte, diplome, legalizări… Cozile, ghișeele, oamenii nerespectuoși – m-au ambiționat și mai tare să plec.

Plecarea

Am luat decizia spontan, nici eu nu credeam că fac asta. Am plecat din țară pe 28 ianuarie 2015, cu Scai, labradorul meu și mama mea, într-un Opel Corsa negru, cu cauciucurile uzate și burdușit la maxim. Bine că am avut măcar soluție de curățat parbrizul, care se înnegrea din 5 în 5 minute, de la mizeria de pe autostradă. O vreme urâtă, cu ploaie și frig… Trebuia să plec singură, dar mama mi-a spus că a visat urât și, cu o seară înainte să plec, s-a hotărât meargă cu mine. Săraca, a luat autobuzul la 5 dimineața din Bocșa, ca să ajungă la mine, în Timișoara. Știa că e prima oară când conduc la drum lung și atâția kilometri pe autostradă. Unde mai pui că visasem și eu urât?… Visasem o pisică plângând să o primesc în casă, iar când am lăsat-o, s-a agățat cu ghearele de mâna mea dreaptă. M-am trezit cu durere în tot brațul drept.

Când visele se adeveresc

În zece ore am ajuns în Germania, în orașul surorii mele. Urechile îmi țiuiau, eram toată încleștată de atâta concentrare și teama cu care am condus. Sora mea mi-a spus că nu se aștepta să vin, până la urmă. Cărând geamantanele în apartamentul închiriat, am alunecat pe scări și mi-am rupt mâna. Mâna dreaptă, de care se prinsese pisica, în vis… La 12 noaptea eram la spital, semnam actele pentru operație.

Mama a stat cu mine două săptămâni, pentru care îi mulțumesc. Ea m-a ajutat să mă spăl pe cap, să mă îmbrac, să-l scoată afară pe Scai, care o trăgea pe gheață, în toate direcțiile. A trebuit să mă despart și de el, când am primit jobul într-o echipă de design într-un alt oraș. Nu mă acceptau nicăieri în chirie cu câine, iar eu eram la lucru de dimineața până seara, așa că l-am dat unei familii cu doi copii, care mai aveau animale. Nu l-am mai văzut de atunci. Altfel, mi-ar fi fost și mai greu. În ianuarie a împlinit 7 ani, dintre care 3 petrecuți în România, mai tot timpul cu mine. A dormit cu mine în pat, pe podeaua atelierului, a fost prezent în shooting-uri…”

Scai, vedeta atelierului timișorean

Începutul noii vieți

Sofia nu știa limba germană, iar începutul a fost greu. „Firma la care am aplicat m-a chemat imediat la interviu și apoi m-a angajat, cu contract pe 6 luni. Așa e la început, mai peste tot în Germania. Era pentru prima oară când lucram pentru o firmă, unde urma să practic ceea ce am studiat. Prima oară într-o echipă în care fiecare își cunoaște sarcina, iar angajații au un simț al răspunderii extraoridinar, respectă fiecare etapă de lucru și nu sare nimeni peste absolut nimic. Nu există lucru făcut de mântuială, hai că e târziu și mergem acasă. Echipa iese la masă în pauza de prânz, iar în diminețile de luni, prima oră era rezervată unui mic dejun bufet, servit împreună cu șefii, la care se discuta ce a făcut fiecare în week-end și despre evenimentele de modă sau târgurile la care participa brandul. O cu totul altă experiență! Mi-au lipsit schița făcută de mână și cusutul la mașină… 😊

Aici se lucrează doar pe computer (Illustrator, Photoshop) iar hainele erau produse în diverse țări: Portugalia, Grecia, India. Aici erau aduse doar prototipul sau o mostră,  cu care se făceau fitting-uri cu model. Am învățat foarte multe lucruri pe care le-am pus în practică în Atelierul meu de aici.

Cu echipa de stiliști, după prima prezentare la Timișoara

Tot aici mi-am cunoscut și soțul, tatăl celor doi copii ai mei, bărbatul care știe să repare totul în casă. Iar dacă nu știe, cercetează până știe. Bărbatul care poate să spele rufe, vase sau să gătească și cu care mi-am împărțit îndeletnicirile casnice. Bărbatul care și-a mutat biroul acasă doar ca să fie mai aproape de noi, să mă poată ajuta când am nevoie de el și pe care îl iubesc. Omul care nu a lucrat niciodată cu materiale de construcție, dar care a recondiționat pivnița casei, unde mi-a făcut un spațiu de lucru. Aici îmi continui activitatea, creez în continuare colecții capsulă pe care le vând online și aștept să mai crească ceva mai măricei copiii ca să mă pot ocupa 100% de Atelierul Sofia Afrenie.

În Atelierul din Germania

dreapta: Sofia, la absolvire, cu lucrarea de licență; stânga sus: 3 ținute semnate de ea, pe vremea când era în Timișoara; stânga jos: două modele cu turban din cea mai nouă colecție a ei din Germania

În Atelierul ei din Germania

Îmi e un dor nebun de Timișoara

Îmi lipsesc prietenii, îmi lipsește Timișoara, îmi e un dor nebun de oraș și de tot ce am trăit acolo. Am întipărite în minte toate locurile lui minunate, le pot parcurge în minte de fiecare dată când mă cuprinde dorul ăla care parcă îți taie respirația. Câteodată parcă îi aud tumultul, agitația și totodată liniștea serilor de vară. Cum spuneam, fără telefonul acela de la sora mea, nu părăseam România. Dacă nu studiam ce am studiat, dacă nu exista cineva care a insistat într-un moment de renunțare și oboseală, să-mi dau licența, nu aș fi ajuns niciodată să lucrez în Germania, să-mi cunosc soțul, mai târziu copiii… Sunt persoane date de Dumnezeu în viața noastră pentru ca într-un anumit punct al vieții să îi dea alt curs. Cred asta și le mulțumesc.”

 

Mihaela Doina Radulescu
follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.