De 10 ani la țărmul Mediteranei

Roxana Creangă trăiește de 10 ani la țărmul Mediteranei, unde duce o viață „normală”, cum spune ea. I se întâmplă să audă și-acum, după atâta vreme, întrebarea: „Cum?! Ești româncă? Nu pari!” Aflați care e răspunsul ei și cum s-a adaptat traiului din Italia.

Am rugat-o să ne spună povestea ei italiană și Roxana a pus totul în pagină, de-a fir a păr, avertizându-mă că despre unele a mai scris prin mailuri și că „o prietenă sigur se va recunoaște în articolul tău”. Iată ce a ieșit:

A vrut în Canada și a ajuns în Italia

Pentru noi, Italia a venit că înlocuitor al Canadei. Știu, pare ciudat, dar chiar așa a fost. În 1994 am terminat ASE-ul la București, iar Bogdan – soțul meu – ingineria navală la Galați. Nu a construit nicio navă în viața lui, dar era pasionat de programare. Ne-am căsătorit din studenţie, după o lungă prietenie care a durat tot liceul. Am locuit câțiva ani cu părinţii, într-un apartament de 40 mp, apoi, în 1996, ni s-a născut și feciorașul, Matei. Nu reușeam cu salariile noastre să adunăm bani să ne cumpărăm un apartament al nostru, oricât de chibzuiţi am fi fost. Prietenii ne plecau pe rând din țară unul câte unul, părinții nu ne-au descurajat niciodată să facem şi noi la fel, ba chiar dimpotrivă. Aveam deja amici cu care corespondam pe tema asta, eram informați și ideea emigrării înflorea pe zi ce trecea. Bogdan avea o meserie căutată în Canada, avea mulţi prieteni și cunoscuți care își luaseră deja lumea în cap. Eu eram economist la o întreprindere de stat, Bogdan inginer pe platforma combinatului siderurgic.

Dilema

Am trimis mai multe rânduri de acte la consulat și, între timp, am primit aprobare la cererea de credit pentru un apartament pe care ni-l doream demult. Apoi aprobarea preliminară de la ambasada Canadei, care echivala cu trecerea în etapa următoare.

Şi acum dilema: ce facem? Ne cumpărăm apartament la Galați și începem să plătim rate la CEC pentru următorii 20 de ani sau ne ținem banii pentru garanțiile bănești care trebuiau prezentate la interviul pentru Canada? Cum viza de Canada ni se părea încă o himeră, am decis să luam creditul de la CEC mergând pe ideea că „ce-i în mână nu-i minciună” și că dacă în ţara noastră nu reușim să ne luăm pe propriile puteri un pârlit de apartament la bloc, cum vom reuși în altă țară unde nu umblă câinii cu colaci în coadă? Am luat creditul, am cumpărat apartamentul și ne-am mutat la casa noastră.

Ne-am temut că Matei va crește într-o țară bolnavă, într-un sistem corupt, fără respectul valorilor, iar noi ne vom irosi tinerețea încercând să ridicăm capul.

Creșteam profesional, amândoi. Matei creştea și el, nemulțumirile noastre la fel. Nu duceam o viață rea material, dar nici mulţumiți nu eram. În anii aceia, vedeam doar cum parveniții erau la putere, cum onestitatea și corectitudinea păreau ridicole, cum pilele si șpaga erau omniprezente și cum funcționarii publici ne umileau și ne jigneau cu orice ocazie, începusem parcă să vedem doar ce era rău în România. Ne-am temut că Matei va crește într-o țară bolnavă, într-un sistem corupt, fără respectul valorilor cu care fusesem crescuți, iar noi ne vom irosi tinerețea încercând să ridicăm capul cumva și crezând că ceva se va îndrepta curând.

Bogdan lucra la o micuță societate de software care își deschisese o filială la Galați, pleca frecvent în detașare în Italia la firma mamă, a invățat limba și s-a obișnuit cu şederea la Padova în alternanță cu cea la Galați. Plecam în Europa în vacanţe și vedeam de fiecare dată că se poate trăi și altfel. Canada ne rămăsese în suflet și în gand, un fel de planul B pentru când nu mai poți. Alfabetul are însă multe litere… Nu știam că va trebui să le utilizăm.

Interviul

A venit și invitația la interviu, Canada ne voia, cererea de emigrare era pentru zona francofonă. La interviu, eram emoționați cum n-am fost la niciun examen în viața noastră! Bogdan titular de cerere, eu acompaniator. Întrebările îi erau adresate lui de către funcţionarul ambasadei din Viena, în franceză, iar eu îi suflam, ca la școală, căci lui îi veneau replicile în italiană: „Nous ‘spedirons’ les documents” (verbul corect ar fi fost envoyer) a fost un fel de „furculision” de inspirație italiană. În final, din doi, a ieșit un interviu mai mult decât onorabil. Se vede că i-am devenit simpatici doamnei căci zâmbea mustăcind la cum „colaborăm” noi. Bogdan nu era un iubitor de franceză, dar asemănarea cu gramatica italiană l-a ajutat enorm. Eu eram nevasta aia pisăloagă care îi dădea coate și ghionturi când greșea și-l corecta ca pe un copil la școală. Nici eu nu eram expertă, dar se vede că aveam mintea mai odihnita și din fire sunt mai putin timidă decât el. Funcționara ne-a facut complimente, ne-a felicitat pentru lucrul „în echipă” și ne-a dat OK-ul pentru următoarea etapă. Ar fi trebuit ca în urmatorul an să facem vizita medicală, să vindem tot ce aveam și să ne încărcăm viața în 6 valize. Ai grijă ce-ți dorești… că s-ar putea să se întâmple!

Oferta italiană

Când Bogdan le-a comunicat italienilor că va pleca în Canada și că vor trebui să-și caute înlocuitor, aceștia i-au propus să vină cu familie cu tot în Italia, să facă ce-a facut și până atunci, dar nu detașat, ci angajat. Și am ales Italia. Am ales stabilitatea, certitudinea unui contract de muncă pe perioadă nedeterminată, poate nu visul lui de programator, dar oricum un job sigur și pe teren cunoscut. În Europa, aproape de casă, fără să fim nevoiți să ne rupem atât de radical și riscând atât de mult. Măcar el n-a trebuit să se descalifice, făcea ce știa cel mai bine, iar eu aș fi avut timp să mă adaptez și să mă ocup de familie și copil. Era anul 2005 când m-am desprins definitiv și eu, mi-am dat demisia și am lăsat după 11 ani jobul meu „sigur și călduț”, după părerea unora.

Adaptarea

Am invățat italiana ușor și repede, eu fiind o fire comunicativă și îndrăzneață, Matei fiind copil care absoarbe ca un burete. De la TV, de la Matei care făcea lecții (era în clasa a treia), de la cursuri gratuite organizate pentru cei ca mine, de la vecinele din bloc care mai rău mă zăpăceau căci vorbeau în dialect veneto. Am refuzat să ne montăm antenă cu decodor pentru a recepționa canalele TV româneşti și mi-am propus să fac zilnic „baie de limbă”. Ascultam jurnalele de știri cu imagini sugestive, citeam și încercam să conversez cu oricine.

Am renunțat repede la demersurile febrile de a-mi echivala studiile, am înțeles că aici, chiar nu contează câte facultăți ai și câte studii ai, contează doar ce știi să faci și experienţa în cât mai multe domenii. M-am înscris la cursuri de marketing în domeniul informatic cu bursă de studii din fonduri europene. Colegii cursanți aveau toți 18-19 ani, abia terminaseră liceul, dar eu, pe lângă limba italiană pe care o exersam cu ei, învățam și câte ceva nou. Ieșitul din casă și faptul că eram obligată să mă exprim în stilul „smuls și aruncat” m-au ajutat foarte mult.

Aici nu contează câte facultăți ai, ci doar ce știi să faci și experiența în cât mai multe domenii.

Primul meu job în Italia a fost la o firmă românească cu filiale în toată Europa, unde am avut parte de exact ceea ce nu-mi plăcea și m-a făcut să plec din România și la care am renunțat imediat. Voiam un serviciu care să-mi placă, care să mă stimuleze, să-mi dea satisfacție. Și nu a întârziat să apară. Valorificând cunoștințele comerciale și pe cele de limbi străine, româna inclusiv, lucrez de acum de 7 ani într-o societate multinațională germană. Aici am observat că orice, dar absolut orice experiență e bună la ceva. Faptul că terminasem în urmă cu 25 de ani un liceu industrial în care am învăţat desen tehnic si tehnologie mecanică, deşi n-am lucrat niciodată în domeniul mecanicii, acum s-a dovedit mai mult decât util. Că am reuşit să citesc și să interpretez un desen tehnic a fost la interviu o notă în plus. Și acum îmi servesc cunoștinţele tehnice din liceu, deși nu mi-am închipuit niciodată că am să fac impresie bună pentru că la un moment dat am știut să le spun că un grafic care aparea într-un catalog al unui produs este de fapt diagrama fier-carbon. Colegii mei din liceu își vor aminti cu siguranță despre ce vorbesc, iar profesorilor le voi fi veșnic recunoscătoare. Nu am nici pe departe pretenția unei „cariere de succes” aici, dar chiar muncesc ca sau cât să trăiesc și nu trăiesc ca să muncesc. O fi din cauza vârstei de-acum, o fi din neputință, însă am devenit încet-încet adepta downshifting-ului. Sunt convinsă că nu îți trebuie mulți bani în viață ca să poți fi fericit. Nu fac parte cu siguranță din categoria oamenilor cu carieră strălucită, dar sigur pot ține fruntea sus când spun că sunt româncă în Italia și că fac cinste României.

Prejudecățile

Nu e ușor să faci italienii să treacă peste prejudecăţile lor referitoare la români. Mi se întâmplă deseori, și acum după atâţia ani, să-i aud spunând foarte miraţi: „Cum?! Ești româncă? Nu pari”. Evident, ei îmi simt accentul străin – îl voi purta cu mine toata viața – și apoi întreabă de unde sunt. Mulţi mă iau drept grecoaică, iar eu le răspund mereu râzând că „am nasul mare dar sunt româncă” și mai sunt și cetățean italian. Și am o imensă satisfacție să le răspund cu altă întrebare, ca să-i fac să-și dea seama de ridicolul observației lor: „De ce adică nu par româncă, dar cum sunt românii?” Unii încep să dea din colţ în colţ, încercând să mă flateze că le vorbesc bine limba, că se vede că am studiat și că ar fi bine să fie toți românii ca mine.

Când ne-am mutat şi ne întâlneam cu noii noştri vecini, îi vedeam schimbându-se la faţă când aflau că suntem români!

E greu să îi faci să priceapă că nu toți românii sunt neciopliți, necivilizați și că România nu e așa cum se vede la TV. Că românii civilizați și muncitori stau în umbră, se amestecă cu localnicii și-şi fac datoria, plătesc taxe și susţin economia locală, că doar infractorii se văd și că nu poți judeca un întreg popor după doar câțiva. Borfașii și prostituatele ajung să țină prima pagină a ziarelor și din cauza legilor lor prea permisive. Aceleași fraze, aceleaşi povești, aud și zic de 10 ani. Românii nu sunt toți aici să facă munci necalificate și la furat. Chiar și în firma în care lucrez, încă din primele zile am simţit ostilitatea făţişă, ba chiar agresivitatea in comportamentul unei doamne care, atunci când am încercat politicos și cu ton conciliant, să pretind explicaţii mi-a raspuns răstit că nu e obligată să-mi răspundă. Abia după câteva luni am aflat că familia ei s-a distrus din cauza unei românce, de parca românca era vinovată și de lipsa de caracter a soţului! Din păcate, îndârjită de cele ce i s-au întâmplat, s-a ascuns în spatele prejudecăţilor proprii, evitând ocazia să mă cunoască pe mine sau altfel de românce.

Ce le lipsește din Italia…

Părinţii. Pe măsură ce trece timpul avem amândoi sentimentul că i-am abandonat exact când au mai multă nevoie de noi, la bătrânețe. Prefer să-mi bag capul, ca struţul, în nisip și să mă consolez cu gândul că ei sunt fericiţi dacă ne ştiu fericiţi. Şi apoi, cum spunea cineva drag mie „când va apărea problema va apărea și soluția”.

Prietenii adevărați. O fi pentru că la Galați, când merg pe stradă mă întâlnesc la tot pasul cu cineva cunoscut, o fi pentru că acum deja la vârsta noastră nu-ți mai faci prieteni ca odinioară, o fi pentru că lucrăm amândoi și nu avem timp de petrecut cu alte persoane, dar prietenii bune și de durată aici n-am făcut. Prietenii noștri sunt răspândiți prin lume, aruncați care încotro, singurele persoane cu care simt că suntem în sintonie, pe aceeași lungime de undă, sunt departe. Ne vedem rar, ne auzim des grație Internetului, dar cam atât…

Oamenii s-au schimbat, s-au îndârjit, vor să demonstreze cu opulență ceva cuiva…

Pe măsură ce trece timpul, de câte ori mă întorc în țară regăsesc din ce în ce mai puțini cunoscuţi pe aceeași lungime de undă, pare că oamenii s-au schimbat, s-au îndârjit, vor să demonstreze cu opulență ceva cuiva… Mi s-a întamplat să mă întâlnesc după ani cu cineva, apropiat chiar, mi-a vorbit într-una despre bani, salarii, funcții, proprietăți, haine “de firmă”, mașini și după jumătate de oră ne-am despărțit fără să întrebe „Ție cum iți este, care-i viața ta, ce-ți face familia?” Oare m-am defectat eu de când trăiesc aici?

În rest, viața noastră aici e una obișnuită, normală aș spune, fără nimic extraordinar, liniştită și sper să ramână așa. Îmi place să fac „zăngănele și atârnele”, bijuterii colorate și fanteziste. Investesc timp și mă relaxez teribil să realizez coliere, brățări, mă duc la târguri de profil, meșteresc, ciopârțesc, colorez de la obiecte decorative la pereții din casă, cos, inventez, mă relaxează și am satisfacții deosebite pentru un fleac căruia reușesc să-i dau o nouă viață și un aspect original. „Manhattan-ul a fost cumparat de olandezi de la băștinași cu o mărgică colorată și o bucățică de oglindă” mi-ar spune Bogdan când mă vede vibrând de încântare la mărgici colorate, panglici, nasturi și alte acareturi din astea „de fete”. Ca să vinzi handmade și să trăieşti din asta însă, trebuie mult mai multe decât bun gust și talent.

…și de ce le place la țărmul Mediteranei

Italia e un muzeu în aer liber, în fiecare orășel găsești ceva frumos, urma vreunui artist de văzut și admirat. Îmi place să călătoresc, să descopăr câte ceva frumos în cele mai neașteptate locuri, iar Italia e făcută parcă pentru asta. Dar Italia e diferită si sunt diferențe imense între nord și sud. Până şi oamenii din nord sunt diferiți de cei din sud. În nord sunt rezervați, distanți, rigizi și cam xenofobi chiar dacă cu politeţe. În sud sunt calmi, pătimași, vobăreți spre zgomotoși și primitori. Iar limba italiana adevarată, e cea din sud după părerea mea, limba aceea lălăită, pe care o auzeam noi în filmele clasice italiene, cântată parcă, tirada aia interminabilă de te întrebi dacă mai și respiră când vorbesc… Prima oară când am vizitat sudul Italiei am rămas uimită de diferențe. Acolo totul chiar e „dolce vita, spaghetti și mandolina”. Începând de la infrastructură, construcții, oameni, totul e complet diferit. Amabili din cale afară, se oferă să te însoțească doar dacă le ceri îndrumare pe stradă, păcat că nu prea înțelegi ce spun în dialectul lor. Și sunt genul de oameni pe care îi întrebi ce oră e și ei îți explică și cum funcționează ceasul. Oamenii, marea și bucătăria din sud sunt incomparabile cu nordul, puternic industrializat, riguros și rezervat.

Foto: Roxana Creangă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.