De la frumos la hidos, prin cabinetul chirurgului

De la frumos la hidos nu e decât un pas, adesea ireversibil și făcut cu prea multă ușurință. De ce atât de multe persoane (în majoritate femei) frumoase își riscă banii, sănătatea și uneori viața pentru un ideal fizic discutabil? Ce nu știu dependenții de operații estetice și ce află abia atunci când e prea târziu? Ce cred eu, ce nu știu ei și ce spun specialiștii…

Adică cine sunt eu să-mi dau cu părerea asupra acestei probleme delicate: frumusețea omului, în efortul lui de a o atinge? Și-au spus părerea alții, mai îndreptățiți decât mine, specialiști, eseiști, moraliști, antropologi, etc. și au fost atacați cu vehemență – culmea, de aceia care nu apelează la chirurgia estetică.

Ei bine, sunt un om ca tine, dragă cititorule, care a visat măcat o dată în viață să fie frumos și fericit, până la 100 de ani. Dar care crede că stima de sine e un proces interior, care nu se poate obține în cabinetul chirurgului. Și că dacă mai mulți oameni ar ști acest lucru, chirurgii esteticieni ar muri de foame. Sau mă rog, ar face mai puține operații scumpe și inutile pe pacienți cu bani și ar opera mai mulți săraci, cu diformități reale…

Michaela Romanini, fostă model, cea mai frumoasă femeie, o Paris Hilton a Italiei. A început să experimenteze chirurgia estetică la vârste tinere, iar în cele din urmă s-a ales cu ceea ce se vede. foto: http://lifeisnotsimpleasitseems.blogspot.ro/2013/12/michaela-romanini-plastic-surgery.html

Este adevărat că nimeni nu e mulțumit de cum arată. Să recunoaștem, fiecare din noi avem de comentat ceva negativ la adresa fizicului nostru și cu toții ne știm „defectele”, reale sau închipuite. Dar nu toți ajungem la medic pentru „corectură”. Nu mă refer aici la diformități congenitale sau căpătate în urma unui accident. Ci la persoane normale, cu chipuri și trupuri fără greșeală. Simetrice. Încadrate în standardele de frumusețe ale tuturor timpurilor. Și totuși… cu cât mai frumoase, cu atât mai dependente de frumusețea artificială. Ce le determină să apeleze la medic pentru corecturi imaginare? Ce nu știu înainte să facă acest pas și ce află după el, dar merg pe același drum în continuare?

Jocelyn Wildenstein, dismorfofobie

Jocelyn Wildenstein, o divă născută în Elveția măritată cu un milionar american, cunoscută mai ales pentru operațiile estetice. A început să-și „lucreze” fața după divorț și „lucrată” a rămas. (Image: Rex) http://www.mirror.co.uk/3am/celebrity-news/story-behind-changing-face-catwoman-9422943

Melanie Griffith, înainte și după mărire de sâni, lipoaspirație, operație de pleoape și umflat de buze, foto: http://celebritysurgerynews.com/melanie-griffith-plastic-surgery/

Ce nu știu dependenții de operații estetice

  • Că idealul lor de frumusețe nu este al lor, ci al mediului și societății în care trăiesc. Se poartă buzele groase și răsfrânte, ca două râme paralizate? Ele ar fi fost o hidoșenie la începutul secolului trecut, când la modă era gura foarte mică și cu buze în formă de inimă. Se poartă nasul mic? În epoca victoriană nasul proeminent era considerat marca „rasei ariene”, iar fruntea lată – un semn de statut social înalt (!) și mare inteligență! E suficient să privești oamenii din tablourile vremii, ca să-ți dai seama că „frumoasele”, de-a lungul secolelor, au avut, pe rând, ochii exoftalmici, nasul acvilin, bărbia rotundă, retrasă sau proeminentă, formele generoase, sânii mici și picioarele groase etc. Așadar, vrem să fim frumoși pur și simplu sau vrem să fim la modă? Și pe cine vrem să impresionăm, de fapt?
  • Că dorindu-și buze umflate, sâni supradimensionați și fese proeminente visează să se transforme în obiecte sexuale. Toate acestea „detalii” sar în ochi cu mesajul „sunt disponibilă sexual și dispusă să fac sacrificii ca să mă placi”.
  • Că operațiile estetice implică riscuri pentru sănătate și viață. Aici depinde foarte mult de medic, de „materialul clientului”, adică starea de sănătate generală a pacientului, condițiile în care se face operația și… noroc, pur și simplu. Shit happens, nu mai detaliez. Același medic în același cabinet poate face azi o intervenție rezonabilă, iar a doua zi – una cu probleme. Cu anestezii terminate prost sau incizii infectate, care au nevoie de dren luni de zile, se vindecă greu și lasă cicatrici permanente, etc. Că anestezia generală este de fapt o comă indusă artificial și că, oricât de mult ar fi evoluat procedura în ultimii ani, încă nu se cunosc toate efectele ei asupra creierului uman.
  • Că între așteptări și rezultate este o diferență. Mare, de cele mai multe ori. Oricât de bun ar fi medicul și oricât de norocoasă ziua, omul nu poate imita sau corecta natura, decât într-o măsură modestă. Uneori, mult mai modestă decât ți-ai imagina. Medicul, oricât de sincer, n-o să-ți spună niciodată asta. O să-ți arate poze frumoase, luate din unghiul potrivit și o să te aburească povestindu-ți despre multele operații reușite pe care le-a făcut de-a lungul vremii. Doar din asta trăiește. Și trăiește bine, e firesc să creadă în meseria lui și să te convingă de avantajele intervenției.
  • Indiferent că este vorba despre fillere, botox sau chirugie și indiferent dacă procedura este un eșec sau un succes, aceasta va avea nevoie de intervenții ulterioare periodice. Cu alte cuvinte, te transformă într-un dependent de chirurgul estetician. Dacă e un eșec, vei alerga disperat/ă să-l corectezi, de obicei la nesfârșit. Dacă e un succes, vei reveni să-l repeți periodic, ca să îi păstrezi efectele. Doar că a doua oară va fi mai prost decât prima – deh, pielea are si ea viața ei – și tot așa, din rău în mai rău până la dezastru. Ajungi la 50 să arăți ca la 70, visând să ai chipul de la 20.

Dismorfofobia o suferință a mentalului, care chinuiește trupul

Psiholog Cristiana Alexandra Levițchi – expert în Dezvoltare personală, Psihoterapie, Psihologie clinică, Parenting, Constelații sistemice, Brainspotting, Coaching, NLP, Supervizare psihologie clinică, formator Asociația Expertpsy Site, blog, cărți, articole

Dacă analizăm cuvântul dirmorfofobie – el se compune din dismorfie și fobie – frica de a fi dismorfic (diform intr-o parte a corpului).

Modul de acceptare sau neacceptare corporală se învață și în familie, însă se și capătă în funcție de ce se întâmplă pe parcursul vieții (în copilăria mică, în adolescență, după evenimente mai mult sau mai puțin stresante). Se pot dezvolta des tulburări de alimentație, ortorexie, vigorexie, dismorfofobie etc. Deseori persoanele cu tulburări de alimentație au mania perfecțiunii corporale sau psihice, au tulburări afective și/sau obsesionale. Unele pierderi (dolii) neelaborate și nelucrate pot duce la diverse tulburări afective, alimentare. De aceea este nevoie sa verificăm ce se întâmplă în viața persoanei înainte de a dori să se schimbe corporal. Deseori găsim în istoria recentă: decesul unei persoane dragi, divorț sau alte pierderi imateriale, semnificative pentru persoana în cauză. Psihoterapeutul se ocupă de suferința de sub aceste „etichete”. Întotdeauna există o suferință: fie personală, de familie, transgenerațională.
Noi venim pe lume doriți sau nedoriți (accidental sau la momentul nepotrivit) de părinți. Copilul înregistrează inconștient totul (comentariile rudelor vis a vis de corpul lui și de el, tot ce se spune față de el: „Va fi ca X din familie”). Bebelușul simte dacă e respins sau nu de mama lui și de familie. Apoi mai târziu, unii părinți pot să spună clar unui copil „nu vezi ce urât/ă ești!”, „ce urechi ai”, „sora/fratele tău sunt mai frumoși… măcar deștept să fii”, etc. Ura de sine poate fi așa de mare, încât unii se schilodesc de bună voie.
Pe de altă parte, o etapă importantă în acceptarea corporalității este și preadolescența și adolescența. Copiii se pot simți stingheri cu corpul lor și atunci rolul adultului este să le explice toate aceste schimbări fiziologice. Dacă un părinte are o problemă legată de acceptarea de sine, copilul va prelua (inconștient) același model. Am observat că de multe ori adulții (mai ales femei, mai puțin bărbații) care în copilărie erau considerați de alții (copii, adulți) grăsuți sau ei înșiși se considerau grași, la maturitate tind să fie preocupați extrem de mult de cum arată și deseori devin sclavii dietelor. Să nu uitam de bullying, de violențele verbale ale unor colegi (ești gras, ești slab, ești ochelarist, aragaz cu 4 ochiuri!). Astfel de cuvinte destabilizează extrem de mult. Am mai întâlnit cazuri în care mama era plinuță iar fata, din dorința de a nu ajunge ca mama, nu mânca aproape nimic. O respingea pe mamă, fiind „diferită” corporal de ea. Era și un fel de poziționare, însă una neeficientă pe termen lung.

„Tratamentul estetic” la psihoterapeut

Sunt puține persoane care conștientizează problematicile din copilărie și aleg să consulte un psihiatru și psihoterapeut. De obicei, cei din jur semnalează persoanei că ar avea o problemă, dacă aceasta are un comportament compulsiv – își face operații estetice, mănâncă numai anumite alimente (sau numără dumicații compulsiv), face sport în exces, sau mănâncă și apoi își provoacă voma.

A dori să te modelezi corporal înseamnă că nu te accepți așa cum ești (cu presupusele defecte pe care le ai). Dacă ai fost respins/ă când erai mic/ă sau te-ai simțit respins/ă, atunci este foarte dificil să te iubești pe tine. Persoana are nevoie să se accepte așa cum este, nu să se schimbe. Până la sintagma „Mă accept și mă iubesc așa cum sunt” este o cale lungă… pe care chirurgul nu are nici un rol.

O persoană poate fi plinuță, scundă, înaltă, slabă, fără să se simtă inferioară sau complexata că este astfel.
Valorile societății nu trebuie îmbrățișate total, ci selectiv. Reclamele pot vinde multe, însă nu toată lumea se lasă impresionată de ele.
Parerea mea este că doar o dismorfie reală (sechele dupa un accident sau altă interveție sau una la care „se impune” o operație din motive „obiective”) poate fi tratată la chirurgul estetician. „Presiunea străzii” (presiunea reclamelor, a podiumului) se tratează prin creșterea stimei de sine, la consilier/psihoterapeut. Dismorfofobia și surorile ei (vigorexie, ortorexie ) sunt doar simptome. Ele tradează problematici mai adânci și dureroase. Acelea se lucrează la consilierul psiholog/ psihoterapeut.
Esteticianul ar trebui să lucreze cu un medic psihiatru/psihoterapeut alături. Medicul estetician ar trebui să selecteze cu echilibru și măsura cazurile pe care le preia și să respingă cazurile în care provblematica e de fapt psihologică (dupa mine, problematica de cele mai multe ori este psihologică). Nu tratam efectele, ci cautăm cauzele pentru care o persoană vrea musai să schimbe ceva la ea. Pentru că societatea ne-a indus că trebuie sa fim mereu tineri și fericiți și peste tot reclamele ne promit acest lucru, multe persoane ajung să creadă că păcălesc bătrânețea și moartea cu operații estetice. Teama de bătrânețe, de moarte, de tristețe aduce pe unele persoane în poziția de a sfida inevitabilul. Toate aceste temeri și angoase pot fi conștientizate și eliminate la psihoterapeut.

Identitatea, stima de sine, împlinirea și fericirea nu se construiesc în câteva ore, cu bisturiul.

Se știe că unele persoane după operația estetică nu au putut integra schimbarea în ele însele („corpul nou, fața nouă”) și, dacă sperau să fie mai încrezătoare în ele și mai fericite după, schimbarea unei părți din corp sau față nu le-au îndeplinit visul. Identitatea, stima de sine, împlinirea și fericirea se construiesc în timp, nu în câteva ore, cu bisturiul.
Pe aceeași temă mai puteți citi: http://www.cafegradiva.ro/2014/12/caricaturile-lui-david.html

Mihaela Doina Radulescu
follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.