Am simțit că trebuie să fac gențile mele

Am simțit că trebuie să fac gențile mele

Oana Vasiloiu, de la jurnalism la styling

Oana Vasiloiu a fost dintodeauna propriul său stilist – își transforma tot ce cumpăra, genți și haine. Din 2007 face styling în mod organizat, înfruntând toate obstacolele. „Îmi plăceau gențile și aveam o estetică diferită, am simțit că trebuie să fac gențile mele” – spune ea.

A făcut și pantofi și face încă, ocazional, pentru „clientele casei”.  Experimental a făcut o colecție de haine, a avut o colaborare cu prezentatorii maltezi de genți, pantofi și haine, dar gențile (pentru femei și bărbați) sunt pasiunea ei și cea mai importantă realizare. E absolventă de jurnalism, a avut o agenție de publicitate. De la jurnalism la poșete e cale lungă, nu și dacă vorbim despre creație: „Îmi plăcea să transform totul în jurul meu, de la interioare, decorare, amenajare, până la haine și accesorii. Simțeam că am ceva de spus și că trebuie să mă exprim astfel.”

Stylingul e ca zugrăvitul. În 2008, a absolvit o școală de stil și imagine (consultant de imagine, conform diplomei) la prestigiosul Institut Marangoni, din Paris. „M-am întors cu mult entuziasm, dar la noi, femeile «știu ele să se îmbrace și nu au nevoie de consultant», marchează Oana, cu ironie. „Așa că am continuat să îmi scot colecțiile mele și să fac styling privat, pentru anumite cliente (foarte puține), care înțelegeau că asta este o meserie, și nu poți s-o faci așa, după ureche. Ca la zugrăvit – teoretic, oricine știe să zugrăvească, dar nu iese. Mai sare vopseaua, mai se cojesc pereții, nu e ca și cum ar face-o unul de meserie. Finisajele de văd întotdeauna, detaliile, acuratețea.”

Vitrina a fost PR-ul meu. Oana a început simplu, fără promovare, cu un atelier care i-a lucrat modelele și tiparele. Prima colecție: pantofi și genți. „Aveam mult de învățat. Nu a fost ușor, am avut momente în care am vrut să renunț, pentru că eu sunt foarte pretențioasă la detalii și la calitatea umană. Dar am făcut prima colecție, am găsit un mic spatiu pe strada Luterană și am pornit. Am avut foarte multe cliente, fără nicio promovare, săreau din taxi-uri și autobuze, pentru că vedeau modelele în vitrină! De fapt, vitrina a fost PR-ul meu atunci, vitrina vindea. Apoi, clientele au venit prin recomandare.”

O întâlnire incredfibilă la Paris i-a demonstrat că lucrurile nu sunt întîmplătoare.

Au fost ani grei, în care Oana a avut nevoie de multă energie, ambiție și tenacitate pentru a-și continua munca. O întâmplare de-atunci i-a dat încredere că e pe drumul cel bun și curaj să meargă mai departe. „Eram la Paris”, povestește ea, „imediat după lansarea primei colecții. „Mă aflam într-un magazin de vechituri ragtime (vintage ragtime, pentru cunoscători, râde Oana), când am văzut că mă fixa o doamnă. M-a urmărit cu privirea vreo 20 minute. Mă întrebam dacă nu cumva am ceva pe față, daca nu cumva sunt penibilă cu ceva, mă simțeam destul de prost, țin minte. M-a deranjat! Mai ales că, în orașele civilizate, nimeni nu stăruie cu privirea la tine. Într-un final, doamna a venit la mine și, stânjenită, dar hotărâtă, m-a rugat să o scuz pentru insistență, dar trebuie să mă întrebe ceva: de unde am geanta?

Oana Vasiloiu - am simțit că trebuie să fac gențile mele

Geanta pe care o avea la Paris. Scuzați calitatea imaginii, poza e făcută cu telefonul și, evident, nu mai are geanta.

Mi-a spus că ea e designer de genți la Guy Laroche și știe toate colecțiile, toate piesele marilor designeri, dar că nu recunoaște geanta mea și că îi place foarte mult și ar vrea să știe de unde este. Am rămas mută, blocată pe moment. Aveam prima mea geantă, primul model, pe umăr. I-am spus că e geanta mea, creația mea, din colecția mea, că sunt din România și că mă flatează întrebarea ei. Ea, de cealaltă parte, a rămas uimită. A studiat geanta, a întors-o pe toate părțile, mi-a spus că e impecabil lucrată și, la final, am făcut schimb de cărți de vizită. Eu cred în sincronicitate, știu că nu a fost un accident s-o întâlnesc.

Nu mai am decât 3 genți personale, pe restul le-am vândut.

„Au urmat ani în care încercam să îmi fac o geantă mie și aproape că nu ajungeam cu ea acasă. Veneau cliente, prietene, care mă implorau să le vând geanta mea (abia facută!), pentru că aceea era ce își doresc. Deși aveam modelul și în showroom, îmi vindeam mereu gențile pe care le făceam pentru mine. Oricum eu lucrez unicat, așa că nu era nimic identic. Așa se face că am rămas cu doar două (!) genți de zi și un plic de seară… deja, de trei sezoane, nu mai încerc să îmi fac nici o geantă pentru mine. Nu mi-a fost greu să mă despart de creațiile mele, cu o singură condiție: piesa să i se potrivească foarte bine cumpărătoarei. Nu pot să vând o geantă cuiva, dacă văd că nu i se potrivește. Nu pot să scap de obiceiul ăsta. Multi prieteni îmi spun că pierd din asta, dar prefer să vând mai puțin, exact cui trebuie.

Și gențile urâte au un ceva bun, oricât de mic, totul e să-l descoperi.

„Sursele mele de inspirație sunt strada, în principal, și apoi ceea ce simt eu, starea mea din momentul creației. Pe stradă vad genți și le reconfigurez imediat, le transform și le schițez în minte, le fac să arate cum vreau eu. Mă uit la modele (chiar și la cele mai urâte) și mă întreb cum ar arăta bine acea geantă. Ce îi trebuie, ce îi lipsește, ce aș schimba. Întotdeauna găsesc un element de la care sa plec. Toate gențile, inclusiv cele mai inestetice, au ceva frumos, un mic «ceva» bun. Apoi, e o inspirație divină, cred și mulțumesc universului că o am. Mă trezesc dimineața și îmi vine ideea. Desenez repede să nu uit și o îmbunătățesc pe parcurs. Acestea sunt cele mai puternice momente de inspirație, care vin din mine. Oricum, toate gentile mele au o poveste a lor, o sursă din care apar. Nimic nu e întâmplător. Nu aș face o geantă pe care eu nu aș purta-o, adică toate ideile pleaca din stilul meu, din adâncurile mele. Nu pot sa fac ceva comercial, care place și se vinde, dar pe care nu aș asocia-o cu mine și cu felul meu de a fi. Când îmi aleg pieile, nu pot să iau culori în care nu cred și care nu mă reprezintă. De exemplu, cu un anumit ton de maro nu pot să lucrez. Chiar dacă am comanda, nu pot să o lucrez. Sunt foarte riguroasă și selectivă, inclusiv la detalii, la cusături, la ațe și la culorile ațelor, am rigori incredibile, știu că îi înnebunesc pe oamenii cu care lucrez, dar știu că la final iese bine.”

Designerul/stilistul preferat. „Nu am unul singur, îmi place foarte mult ceea ce face Pierre Hardy (la pantofi mi se pare genial), îmi plac toate hainele și conceptul Ilariei Nistri și îmi plac foarte mult liniile genților de la Givenchy. Îmi plac toate rochiile Verei Wang.”

Designul de haine și accesorii în România. „Nu avem cum să mergem pe o linie dreaptă și să ajungem undeva, atât timp cât în breasla noastră, designerii și-ar da în cap reciproc și și-ar pune bețe-n roate, în fiecare zi. Atât timp cât nu se rezolvă problemele de ego și de cultul personalitatii, obsesiile personale, nu cred că se va ajunge undeva. Eu nu inteleg cum oamenii nu își dau seama că această «concurență» agresivă, stupidă și inutilă nu poate să aducă beneficii nimanui, ci dimpotrivă. În primul rând, designul din Romania nu va atinge un standard ridicat, nu mai spun unul decent, care să ajungă să construiască un sistem de fashion românesc, așa cum există afară.

Nu vorbesc prea mult despre mine, nu cred ca am ceva mai mult de spus decât au lucrurile pe care le fac.

Nu că eu aș face parte dintr-un asemenea sistem sau că mi-aș dori acest lucru. Dimpotrivă, eu sunt independentă și așa voi rămâne, dar eu nici nu mi-am propus acest target. Eu nici nu mă identific cu un designer. Designerul este, prin definiție, un desenator. Eu nu sunt un desenator profesionist, sunt un om care are o estetică și un mesaj de transmis, sunt un stilist cu un concept propriu, care alcatuiește o imagine, care crează detalii și stări. Atât.”

Pentru colecția Queendom by Oana Vasiloiu aici