8686 Views

„Avem inflație de artiști și o piață neconsolidată a artei”

Sculpturile lui sar de pe soclu, râd, plâng și îți vorbesc, te trag de mânecă, par mai vii decât viii. Este imposibil să nu le cazi pradă fascinației, o dată ce le privești în ochi și în fiecare detaliu. Sculptura pare de departe cea mai dificilă dintre arte, iar excelența lucrărilor lui Liviu-Adrian Sandu – cel mai greu de atins. E nevoie, pe lângă un mare talent, de forță fizică și emoțională ca să realizezi astfel de chipuri. Am vrut să aflu mai multe despre artistul care dă viață blocurilor din lemn sau piatră, precum Pygmalion – Galateeii. Vă invit să-i citiți drumul devenirii și părerile extrem de interesante despre artiști, public și arta contemporană.

Liviu-Adrian Sandu este absolvent al Facultății de Arte Plastice, Decorative și Design „George Enescu” din Iași, secția sculptură. Este muzeograf în cadrul Muzeului de Artă Vizuală Galați, profesor de desen, sculptor și „artist de după amiază”, cum se auto-denumește.

Înghesuială la expozițiile sculptorului Liviu-Adrian Sandu

Înghesuială la expozițiile sculptorului Liviu-Adrian Sandu

Și-a descoperit pasiunea pentru desen și modelaj încă din anii copilăriei, fără ca nimeni să intuiască pe-atunci parcursul viitorului artist. Sub îndrumarea profesorului de desen din clasele primare, elevul Liviu-Adrian Sandu a reușit din prima zi să modeleze un cap de dac, iscusință apreciată de colegi și recompensată de profesor cu nota maximă, eveniment rar în istoria școlii. Adulții din anturaj n-au luat însă în seamă realizările artistice și talentul micuțului, considerând orele de desen ca având rol pur recreativ. „Ba chiar auzeam foarte des expresia «Ia nu mai desena cai verzi pe pereți! Mai bine ai pune mâna pe culegerea aia de algebră!» își amintește astăzi sculptorul. „Of, când auzeam de exercițiile pentru matematică… parcă pica cerul pe mine. În afara notelor maxime primite la orele de desen și aprecierea temporară și reținută a colegilor, alte beneficii nu am avut și nici alte îndrumări pe direcția asta nu am primit. Am continuat să desenez din pură distracție, deloc programat ci pur și simplu instinctual, numai atunci când simțeam chemarea creionului.”

După încheierea stagiului militar obligatoriu, tânărul Liviu-Adrian Sandu s-a înscris la Școala Populară de Artă, unde a avut șansa să studieze cu Alexandru Pamfil, un profesor cu har, care a știut să-I insufle pasiunea pentru sculptură și i-a marcat destinul. După doi ani de arte la Galați, dat examen la Academia de Arte din Iași, unde a fost admis din prima, spre bucuria lui, a părinților și a fratelui drag.

Dar să-l lăsăm pe sculptorul Liviu-Adrian Sandu să povestească, în stilul lui savuros, marcat de autoironie fină, despre momentul când a știut că va face din artă o profesie.

Când natura imită arta

Când natura imită arta

Oaia neagră a familiei capătă tonuri de gri

„Copilul năzdrăvan, capul răutăților din clasă, din școală, din fața blocului și din împrejurimi, oaia neagră a familiei, nu mai era atât de neagră, ba chiar a căpătat irizații de gri care, odată cu admiterea la Facultatea de arte, a intrat într-un serios și amplu proces de salubrizare culturală și spirituală, proces care este în plină desfășurare și astăzi. Acolo, timp de șase ani, deloc ușori, încărcați de zbucium și frământări, am urmat toate cursurile posibile, fie ele și facultative, derulate în acea perioadă de timp. Am gustat din plin din ceea ce se poate numi viață de student la arte, trăind la maxim extazul reușitelor, dar și simțind acut agonia neîmplinirilor ori a lipsurilor de ordin material. Au fost ani formatori, de o importanță fundamentală pentru ce urma să vină.”

Liviu-Adrian Sandu, momente dintr-o expozițieLa 29 de ani, Liviu-Adrian Sandu era proaspăt absolvent al cursurilor Academiei de Arte din Iași, profesor de desen în cadrul Școlii de Arte din Galați (unde în urmă cu 8 ani fusese cursant). Mai preda la secția Artă Sacră a Patrimoniului Cultural din Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Al. I. Cuza din Iași, ca asistent al pictorului Mircea Ispir, la catedra de Studiul Desenului, și ca asistent al sculptorului Vasile Condurache, care ținea cursurile catedrei de Anatomie Artistică. După încă un an, a rămas doar profesor la Universitatea ieșeană: „La Universitate am abordat orele de curs practic, de atelier, din aceeași perspectivă a profesorului aflat întotdeauna la scenă deschisă, fără sufleur și fără timp de gândire ori analiză situațională, fiind în esență un joc ireversibil, dar mereu interactiv. Acei ani reprezintă o altă experiență care a contribuit serios la formarea mea ca profesor și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit posibilitatea de a fi în preajma unor cursanți și studenți deosebiți.”

Imagine realizata in 2004, din combinația aplicațiilor Blender 3D și Gimp sub Linux

Imagine realizata in 2004, din combinația aplicațiilor Blender 3D și Gimp sub Linux

Provocarea digitală

După trei ani de navetă între Galați și Iași și retur, a fost nevoit să renunțe la activitatea didactică universitară și să plece la București, unde s-a angajat la o companie americană nou înființată, ca designer, alături de un colectiv de tineri arhitecți.

Activitatea universitară i-a permis și accesul autodidact la aplicații computerizate de modelare 3D și principiile animației 3D, abilități care l-au ajutat apoi să lucreze ca designer. „A fost o schimbare de macaz foarte importantă pentru mine, nu numai din punct de vedere financiar ci, în principal, datorită noilor perspective care mi se deschideau. Era un miraj, ceva nou, interesant și provocator. Conducătorii noii afaceri au venit cu profesionalismul și pragmatismul specific american, iar rezultatele au apărut foarte repede. Era ceva foarte diferit de pionieratul improvizator în care crescusem și fusesem educat.” O vreme a făcut iar naveta, de data asta între București și Galați, apoi a lucrat de acasă, într-o colaborare perfectă cu angajatorii americani, până când evenimentele din 11 septembrie 2001 au fost începutul sfârșitului afacerii americane la București, care s-a închis curând după aceea. Pentru artistul Liviu-Adrian Sandu a urmat o perioadă de lucru ca freelancer în domeniul graficii pe computer.

Etape în „devenirea” Gorgonei

Etape în „devenirea” Gorgonei

Gorgona, etapă

Gorgona, etapă

Gorgona

Gorgona

Gorgona, la final

Gorgona, la final

Secretul expresivității portretelor sale

24life.ro: Ce domeniu vă atrage mai mult, ca artist vizual, ce materiale, care este lucrarea dvs preferată?

Liviu-Adrian Sandu: Ca artist, iubesc creația de orice natură ar fi ea, cu o condiție, să fie atât de bună, de bine realizată, încât să te minunezi în fața ei și să admiri cu sinceritate rezultatul. Să nu fii forțat de «corectitudinea politică» în a formula răspunsuri de complezență la întrebarea directă «Vă place, ce părere aveți?» Arta figurativă, sculptura statuară cu predilecție, reprezintă pentru mine cea mai puternică și profundă atracție. Portretul, prin redarea expresiei unei stări interioare, a fost, este și va rămâne, în viziunea mea, cea mai mare și grea provocare pentru un artist. Mă străduiesc să înțeleg cât pot de mult din starea de spirit a modelului pe care îl am de portretizat, pentru a putea reda, cu verosimilitate, acea «prezență» pe care musai trebuie să o aibă un portret pentru a fi declarat reușit. Teracota este materialul pe care îl folosesc de mai bine de șapte ani și a cărui rezistență a trecut demult proba timpului, judecând după descoperirile arheologige, care au scos la iveală obiecte ce aparțin artizanilor paleantropi. Dar, în viziunea mea, cel mai nobil material al sculpturii rămãne marmura, ea este regina materialelor folosite în sculptură. Teracota, fiind lut pietrificat prin ardere, are ceva din catifelarea marmurei la atingerea suprafeței finite, poate căpăta chiar și luciri asemănătoare în ciuda culorii sale roșiatice, prin comparație cu albul imaculat al unei marmuri de Carrara ori a celei din Thasos care-i considerată cea mai albă dintre ele. Natura, prin perfecțiunea ei, îmi este sursa de inspirație. Dumnezeu este Creatorul iar noi, prin strădania noastră, dorim să înțelegem mecanismele Creației Sale. Sculptura este eminamente figurativă în opinia mea, iar eu mă raportez cu precădere la sculptura statuară, fiind fascinat și cucerit de realizările marilor maeștri, începând cu cei ai Renașterii și până la cei care aparțin Impresionismului.”

Cea mai bună și reprezentativă lucrare a mea va fi mereu cea viitoare!

24life.ro: Care sunt mentorii dvs in arta, ce artist admirați cel mai mult în general din istoria artei și câteva nume de contemporani care considerați că fac istorie în artă?

Liviu-Adrian Sandu: În istoria artei sunt deja gravate multe nume sonore de sculptori magnifici care s-au evidențiat prin stil, viziune, complexitate compozițională, virtuozitate și măiestrie artistică. În fiecare mare curent artistic pot fi găsiți acești merituoși și geniali sculptori despre care s-a vorbit și s-a scris, poate nu îndeajuns de mult, dar despre care vor auzi și generațiile viitoare. Mulți dintre acești mari sculptori vor continua să reprezinte adevărate modele, iar lucrările lor să constituie perpetuu un izvor de inspirație. Sculptorul italian Gian Lorenzo Bernini este cel care m-a impresionat cel mai mult prin virtuozitatea și măiestria cioplirii în marmură, dar alături de el l-aș adăuga pe înaintașul său Niccolo dell’Arca, al cărui grup statuar realizat în teracotă „Jelirea deasupra trupului lui Iisus” îmi stăruie și acum în minte, apoi pe sculptorul din perioada neoclasicismului francez Jean Antoine Houdon, ale cărui portrete fascinează și astăzi, lasându-și privitorii într-un melanj hipnotic de mirare și admirație. O impresie profundă, de mare forță creatoare, mi-a lăsat-o și sculptorul Jean- Baptiste Carpeaux, care a dominat efectiv sculptura în Franța timpului său prin realismul, ritmicitatea și varietatea compozițiilor sale. Dintre sculptorii români, foarte apropiat sufletului meu va rămâne sculptorul Ion Georgescu, ale cărui compoziții statuare demonstrează rafinament și măiestrie. Lista preferințelor mele nu se rezumă doar la aceste nume menționate mai sus, dar e cert faptul că acești geniali sculptori reprezintă nucleul viziunii mele despre sculptura statuară.

10407557_10152497919022104_5630989983356107978_n 10409766_10152497919062104_8403437251127174617_n 10801710_10152497919037104_655410868017406075_n

Sculptura statuară contemporană se bucură de apariția unor sculptori la fel de înzestrați ca cei pe care astăzi îi numim maeștri ai marilor curente artistice și nădăjduiesc că și aceștia din urmă vor căpăta, în timp, aura și strălucirea înaintașilor. Într-o enumerare scurtă și aleatorie voi menționa câteva nume ale celor pe care eu îi apreciez astazi ca fiind valoroși: Richard MacDonald, Cicero D’Avila, Carlos Benavidez, Hakon Anton Fageras, Brian Booth Craig, Bruno Walpoth, Willy Verginer, David Lemon, Hironori Kawabata, Stuart Williamson, Philippe Faraut, Roberto Manzano… Lista poate fi întregită de numele celor despre care eu astăzi nu am cunoștință dar cu siguranță se vor remarca în viitor.”

Artistul de după amiază

24life.ro: Ce credeti despre autorii romani?

Liviu-Adrian Sandu: Nu suntem cu nimic mai prejos, dar nici mai presus decât ceilalți, indiferent de meridianul, continentul, țara ori localitatea lor de obârșie. Sunt în România artiști care trăiesc exclusiv din artă și pe aceia eu, cu venerație, îi numesc adevărații profesioniști. Marea majoritate dintre noi, ceilalți, suntem artiștii de după-amiază, pentru că în prima parte a zilei suntem mai întâi, muzeografi (cazul meu) ori profesori sau desfășurăm diverse activități care nu au legătură directă cu munca de atelier. Din nefericire, accepțiunea sintagmei „artist profesionist” a căpătat un sens periculos și păgubitor la noi în țară, ca în mai toate fostele țări cu regim comunist, considerându-se cu emfază că numai absolvirea cursurilor unei instituții de învățământ superior de artă și musai apartenența ca membru al unei organizații naționale de artă poate conferi statutul de artist profesionist. Avem o inflație de artiști dar nu avem o piață a artei consolidată, avem cohorte de absolvenți ai instituțiilor vocaționale iar vernisajele se deschid în prezența preponderentă doar a colegilor de breaslă, a angajaților din muzee ori a rudelor expozanților. Publicul larg este marele absent de la marea majoritate a evenimentelor din lumea artelor plastice sau dacă are câțiva reprezentanți prezenți aceștia nu-și manifestă cu prea mare entuziasm o părere, preferând eschiva în locul răspunsului direct, alegând adeseori chiar o poziție umilă, declarându-se a fi mai degrabă ignoranți, vindecabili, ori modești cunoscători ai artei moderne contemporane. Că fiecare o face din convingere ori din bun simț, cu sinceritate ori dintr-o corectitudine politică asumată, nu are prea mare importanță atâta timp cât artistul neglijează, cu bună știință, absența marelui public din fața lucrărilor sale.

Liviu-Adrian Sandu Adorație

Adorație

24life.ro: Ce trebuie să aibă un artist și lucrările lui pentru ca el să devină celebru?

Liviu-Adrian Sandu: Nu cred în existența unui rețetar al devenirii, dar cu certitudine, dacă ar exista, acesta ar avea incluse cel puțin două ingrediente obligatorii, talent și muncă, chiar enorm de multă muncă. Cum celebritatea este relativă, fiind subiectivată de foarte mulți factori, iar accederea la ea nu a căpătat încă un contur standardizat al drumului de urmat, am să risc, totuși, o părere. În opinia mea, confruntarea cu marele public este cea mai grea cu putință. Acceptarea ori respingerea venită din partea unui public cât mai numeros este pecetea care se va grava adânc în sufletul artistului, iar recunoașterea publică nu se poate făptui în absența publicului privitor.

Scrooge

Scrooge

De foarte mult timp, din păcate, publicul larg a fost scos din calculul și atenția artistului, la imboldul formator de opinie al profesorilor, al artiștilor cu ștaif, al curatorilor și galeriștilor zeloși care, la unison, au contribuit la formarea și răspândirea ideii că lucrarea de artă contemporană nu trebuie să fie narativă, că e perimată, desuetă și anacronică o astfel de abordare a tematicilor. S-au format astfel mii de absolvenți ai liceelor și universităților de arte plastice, iar produsul muncii lor a fost văduvit exact de ceea ce unește și atrage mulțimea în sălile de concerte, de teatru și operetă, de cinema ori la lansările de carte, iar acel ceva nu este altceva decâta… POVESTEA! Povestea stă la baza tuturor partiturilor muzicii clasice, a operei și operetei, a teatrului și filmului, a lumii minunate a cărților, visurile și năzuințele, biografiile vieților noastre chiar, sunt încărcate și înconjurate de povești, fie ele frumoase ori triste. Povestea este liantul, seva, filonul creației și nu trebuie transmisă privitorului prin intermediul unui limbaj încifrat ori greu accesibil dacă îți dorești cu adevărat ca tâlcul mesajul tău artistic să fie înțeles de un număr mare de oameni. De ce să-ți dorești să te adresezi doar unei caste, fie ea alcătuită cu cei mai rasați intelectuali, în loc să-ți faci cunoscut punctul de vedere lumii întregi? Evident că nu toți oamenii care știu să scrie vor deveni scriitori, cum nici toți cei care știu și recunosc notele muzicale pe un portativ pot deveni muzicieni iar dintre aceștia foarte puțini vor deveni compozitori, cum nici posesorii de albume cu reproduceri ale picturilor lui Rembrandt sau ale sculpturilor lui Michelangelo nu au cum să se declare stăpânii tehnicilor de lucru ale acestora.

Povestea este liantul, seva, filonul creației și nu trebuie transmisă în limbaj încifrat ori greu accesibil

Smaranda

Smaranda

E nevoie de mult mai mult decât simpla definire declarativă a unui obiect pentru ca acesta să fie recepționat și asimilat, fără rezerve, ca fiind o lucrare de artă. Spuneam la începutul acestei idei că sunt musai necesare două ingrediente, talent și muncă, foarte multă și asiduă trudă. Cred cu tărie că artistul veritabil nu se formează doar în atelierele școlilor de artă, acesta trebuie să aibă adânc plasată în interiorul ființei sale plămada dintre dorință, vis și viziune. Dar această plămadă poate fi fructificată numai de acela care are voința unui sfânt și stăpânește tehnica marilor maeștri.

24life.ro: Ce părere aveti despre Arta conceptuală în general și despre creatori ca Damien Hirst în special?

Liviu-Adrian Sandu: Arta Conceptuală este în opinia mea un surogat menit a le alimenta snobismul semi-sferto-docților, lăsându-le impresia că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Nefericiții adepți ai conceptualismului chiar au trăit cu impresia vie că orice zboară și bâzâie face și miere. O găselniță a celor lipsiți de talentul pentru desen, pictură ori sculptură, în accepțiunea clasică a termenilor care defineau, cândva, Artele Frumoase. Noțiunea de „frumos” a deranjat atât de mult, încât cuvântul a fost scos chiar și din denumirile instituțiilor fiind înlocuit cu aiuritorul „plastic”. Academiile de Arte Frumoase s-au transformat în Academii de Arte Plastice, academiile au fost ulterior transformate în universități, programul lor de studii a fost redus de la șase la trei ani, iar sintagma „artă plastică” este deja înlocuită cu „artă vizuală”. Totul sub ideea evoluției.

Miron Gheorghe

Miron Gheorghe

Totuși, alții mai conservatori și-au păstrat denumirile deja consacrate și adânc intrate în conștiința publică precum italienii, care nu au renunțat la denumirea Academia di Belle Arti, ori francezii la Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, sau englezii la Royal Academy of Fine Arts. La noi s-a mers și mai departe de atât, scoțându-se chiar numele pictorilor Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu de pe firmamentul școlilor din București și Cluj, din rațiuni pe care nu le-am aflat încă, dar pentru mine este o dovadă certă de nevrednicie din parte celor care au propus și a celor care au aprobat așa ceva. Revenind la conceptualism, la actuala sintagmă „Artă Conceptuală”, exceptând colecționarii excentrici, nu știu câți dintre colecționarii mari, potenți financiar cu adevărat, se încumetă să-și îmbogățească colecția cu lucrări care provin din direcția asta, a instalațiilor artistice, generic spus. Genul acesta de lucrare este foarte greu, dacă nu imposibil, de mutat dintr-un spațiu într-altul fără să sufere modificări structurale ori de semnificație. Admit ideea că sunt, în esență, manifestări cu un caracter cultural, mai mult sau mai puțin discutabil, dar mă gândesc cu oarecare mirare la modul în care poate fi muzeificată o asemenea „creație” și dacă la o prezentare ulterioară poate transmite la fel de mult și de clar din mesajul inițial… Damien Hirst, Jeff Koons ori Martin Creed, sunt produse mediatice 100%. S-a scris atât de mult despre ei și „creațiile” lor, pro sau contra, încât eu nu aș face altceva decât să repet în bună măsură ideile și părerile altora. Mă rezum la a spune că fiecare dintre noi este liber să-și aleagă modelele.

Cred cu tărie în democratizarea artelor. Fiecare artist alege să lucreze în maniera care-i place, iar publicul, la rãndul său, îl va alege pe artist

24life.ro: Încercând un sfat pentru neavizați, ce condiții ar trebui să îndeplinească o lucrare de artă, ca să fim siguri că nu ne facem de râs, admirând-o?

Liviu-Adrian Sandu: Orice lucrare de artă are admiratorii săi. Unii o admiră într-o mai mare măsură decât alții, iar starea aceasta de admirație, ori reversul ei, este subiectivată de starea de spirit a privitorului, de nivelul său de educație sau de gradul său de deschidere spre nou. Un om care nu are veleități artistice, nefiind obligatorii, dar s-a preocupat de cultivarea simțului estetic va ști să facă distincția între ceva bine făcut și altceva cu aspect neglijent, stângaci ori fușerit. Instinctul primar care declanșează atenția este plăcerea. Acesta fiind și unul dintre rolurile primordiale ale artelor frumoase și anume acela de a oferi prilejuri de plăcere estetică. Cum și de ce ar trebui să te simți rușinat/ă pentru faptul că admiri, cu sinceritate, ceea ce-ți place? E ca și cum ai fi rușinat/ă că te-ai îndrăgostit… Cred că încă mai este valabilă vorba „Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!” Cum, de altfel, valabilă este și vorba „Nimeni nu este perfect!” Simt, totuși, în întrebare o tensiune mult mai profundă și asta-mi amintește de faptul că prin facultățile de artă era inoculată ideea că nu-i de bon ton să-ți placă arta realistă, mai cu seamă cea academică. Iar dacă aveai tendința de a te îndrepta spre una dintre direcțiile artei realiste erai drastic înfierat de către colegi, la tonul superior dat chiar de către profesori. Era de-a dreptul o atitudine halucinantă din partea lor, destabilizatoare, chiar inhibantă! Nu simțeai nimic constructiv în asta ci, mai degrabă, un soi de alienare. Cred astăzi cu tărie în democratizarea artelor. Fiecare artist alege să lucreze în maniera care-i place, iar publicul, la rãndul său, îl va alege pe acel artist care se apropie mai mult de nevoia sa. Artiști cu tematici și abordări diverse în fața unui public divers. Astfel se va atenua dihotomia indusă artificial și abuziv, exclusiv pe criterii comerciale, între vechi și nou, între ce-i bun sau dăunător, ori dacă trebuie să fii musai în pas cu vremurile ori îți poți lua libertatea de a fi anacronic sau atemporal.

Foto: arhiva artistului

 

Mihaela Doina Radulescu

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu