248

Întreaga lume îmi aparține

1

O fotografie cât o mie de cuvinte: „fără măști, fără coafura aranjată, fără tristeți, fără zorzoane”: „M-am trezit cu sentimentul că întreaga lume îmi aparține” – vă invit să aflați povestea din spatele fotografiei.

 Alina Miron, jurnalist, fotograf, blogger, autor de cărți pentru copii:

Era o iarnă neobișnuită pentru mine – asta pentru că afară era suficient de cald ca să putem merge să stam pe plajă, la mare. Ba chiar cu picioarele în apă, dacă ne-am fi dorit. În timp ce în țară erau minus zece grade, la Barcelona erau plus cinsprezece. Se apropia Revelionul, era 30 decembrie, dimineața. Nu eram acasă.

M-am trezit cu sentimentul că întreaga lume îmi aparține. Sunt rare clipele de acest gen, în care simți că nu există nici un obstacol în calea ta, în care ești detașat și aștepți doar lucruri bune. În astfel de momente, elimini orice blocaj, orice gând negativ. Și atunci realizezi cât de fericit(ă) ești cu o singură clipă… Știu, clipa este însă trecatoare, de aceea nu despre această imagine și ce am simțit eu atunci voiam să scriu, ci despre fotografie în sine.

Știm cu toții (sau dacă nu știm, măcar bănuim) de ce s-a inventat și s-a perpetuat fotografia într-atât încât a devenit astăzi o parte indispensabilă vieții noastre sociale. Avem fotografii pentru a păstra și a menține amintirile bune, pentru a le stoca pe cele inutile, pentru a reveni la momente esențiale din viață sau chiar pentru a le rupe pe cele care nu ne plac. Fotografia ne surprinde pe noi înșine, întorși in timp… Dar nu numai pe noi, cei fotografiați. Ea este mai mult despre moment. Despre ce am trăit. Ne amintim cine ne-a facut acele fotografii. Amintirea noastră nu este fotografia rezultată ca obiect, ci clipa în care noi înșine vedeam fotograful, ceea ce se afla în spatele lui (sigur, asta înainte de inventarea selfie-urilor), simțeam mirosurile, căldura, vedeam lumina și obiectele înconjurătoare, așteptam ceva…

2Privind această imagine îmi aduc aminte de mine, dar și de energia primită din exterior în acele momente. De Barcelona. De un anumit om. De câțiva prieteni. Îmi sunt dragi fotografiile astea pentru că mă recunosc pe mine însămi în ele, fără măști, fără coafura aranjată, fără tristeți, fără zorzoane, ci doar cu relaxarea și uimirea liniștită a dimineții. Lucruri pe care doar iubirea pe atunci împărtășită, într-o simplă dimineață de 30 decembrie, petrecută în altă țară, ți-o poate da.

După cum spune Roland Barthes, în „Camera luminoasă”: „Aș dori de fapt ca imaginea mea mobilă, zdruncinată printre miile de fotografii schimbătoare, la voia întâmplării și a vârstelor, să coincidă cu eul meu profund… dar vai, sunt condamnat de Fotografie, care crede că face bine, să am mereu o mină: corpul meu nu-și găsește niciodată gradul sau zero, nimeni nu i-l dă (…) Nu indiferența este cea care îi dă imaginii greutatea, ci iubirea, iubirea infinit de mare.”

Fotografiile sunt făcute în casa unei dragi prietene, căreia nu i-am mulțumit niciodată îndeajuns pentru o serie de lucruri, dar mai ales pentru faptul că mi-a intermediat „aprofundarea relațiilor” cu Barcelona. Casa nu îi mai aparține acum, dar sunt convinsă că acest crâmpei personal de amintire este în deplină armonie cu amintirile ei despre iubire, despre prieteni, căldură și mare.

Despre Alina Miron și munca ei ca fotograf și blogger puteți citi în interviul „Pe toți ne fascinează mâncarea”.  Pe Alina o găsiți aici.

Foto: ©Alina Miron

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.