Klaus Iohannis, Pas cu pas

Klaus Iohannis – „Pas cu pas” (Editura Curtea Veche, 15 lei)

Klaus Iohannis – „Pas cu pas” (Editura Curtea Veche, 15 lei)

 

Klaus Iohannis, Pas cu pas: Un personaj ajuns spectaculos, din rândul politicenilor de provincie în cel al oamenilor de stat, după ce a fost acuzat de mutism și lipsă de comunicare, opinia publică reclamând vorbe de la cel obişnuit să-şi construiască notorietatea prin fapte.

Klaus Iohannis a răspuns acestei nevoi a publicului, dar nu în felul zgomotos, în care ies la rampă politicienii dâmboviţeni, ci în felul lui. Extrem de serios, de neamţ şi de fizician. Nu a năvălit în studiourile televiziunilor, ci a scris o carte autobiografică. Niciun alt om politic de la noi nu a recurs la această modalitate.

Cititorul care devorează la cald cele 200 de pagini ale cărţii vrea să afle cum este omul care a readus la viaţă Sibiul, a modernizat punând în valoare vechimea şi autenticitatea clădirilor din fermecătorul oraş medieval şi care ne va conduce în următorii cinci ani. Fizicianul de profesie a abordat toate neajunsurile Sibiului nerenovat de decenii drept… probleme de rezolvat! Iar în carte, dă seama despre fiecare dintre ele. Este mai curând mândru de ceea ce a reuşit să facă (şi pe bună dreptate), iar atunci când nu este tocmai încântat, nu se sfieşte s-o recunoască. Are decenţa să nu îşi aroge toate meritele în privinţa uriaşului succes obţinut cu Capitala Culturală Europeană, povestind că primul pas către cooperarea cu Marele Ducat al Luxemburgului a fost făcut de Ion Caramitru, în calitate de ministru al Culturii. Nu se laudă cu construcţiile renovate din iniţiativa şi din banii primăriei, ci precizează că a existat un plan amplu, care a inclus autorităţile de la Bucureşti şi aminteşte de câteva ori contribuţia benefică a lui Sergiu Nistor, în calitate de comisar guvernamental. Fără să se vaite sau să acuze, relatează şi diverse malversaţiuni la adresa sa: „Discuţia cu privire la proiectul Sibiu CCE se purtase în diferite cercuri, şi în Luxemburg, şi la Bucureşti, şi la Sibiu, iar hotărârea de a invita Sibiul să devină Capitală Culturală Europeană a fost luată la Luxemburg şi i s-a transmis oficial, în decembrie 2003, Ministerului Culturii din România. Numai că Ministerul Culturii din Bucureşti, condus la acea vreme de dl. acad. Răzvan Theodorescu, a uitat să ne comunice acest lucru. Şi în ianuarie 2004 m-a sunat Guy Dockendorf, Director General în Ministerul Culturii din Luxemburg – şi m- a întrebat: „Ce faceţi, de ce nu răspundeţi la scrisoare?” „Ce scrisoare?”, „Păi, v-am invitat să candidaţi cu noi, să fiţi Capitală Culturală Europeană”. Evident, nu auzisem nimic despre aşa ceva. Mi-a spus despre ce era vorba şi apoi am întrebat la minister. „Da, sigur. Am uitat.”

Aşa cum o poate deduce oricine cunoaşte procesul transformării Sibiului dintr-un oraș delabrat într-o bijuterie, Iohannis se dezvăluie în această carte drept un adept al muncii făcute temeinic, dar şi un admirator al artei. Vorbeşte cu entuziasm despre baroc, despre faptul că în Sibiu s-au deschis primul spital, prima farmacie, primul hotel, prima bibliotecă, prima şcoală şi primul muzeu din ţară.

Are firesc, decenţă şi măsură în relatări, ba chiar şi umor.

Este un om organizat şi extrem de activ, un tip pragmatic şi raţional: „Dacă aş da timpul înapoi, aş avea trei priorităţi, înainte de a mă apuca de lucru: analiza pe resurse şi posibilităţi, importanţa unei abordări integrate şi importanţa unei viziuni. Uitându-mă în urmă, aş putea spune că sunt chiar trei principii câştigătoare, indiferent ce vrei să construieşti.”

Pledează pentru o reformă pe termen lung în educaţie, abordează tot cu rigoare şi bun simţ probleme precum participarea femeilor în politică sau chestiunea câinilor vagabonzi, conform aspiraţiilor sale către calm şi armonie. Se defineşte pe sine drept un om care schimbă lucrurile. Să sperăm că va reuşi să ne urnească şi pe noi din ipostaza de spectatori în care ne complacem, acrindu-ne că nimic nu funcţionează cum trebuie, şi că ne va mobiliza să acţionăm constructiv.

Dar cartea nu-l dezvăluie doar pe omul Iohannis, ci şi pe scriitorul Ioannis. Care, culmea! Scrie bine. Cartea e inegală, are pagini de excelentă literatură memorialistică şi altele de platformă politică. Are meritul că, nici cele din urmă nu au limbajul de plastic, tocit de sens al textelor politice cu care ne-am obişnuit în România.Aşa cum atunci când citeşti un mail de la un prieten apropiat, îi auzi, de fapt, vocea rostind cuvintele scrise, tot aşa şi citind „Pas cu pas”, multe capitole le auzi parca pronunţate de vocea molcomă, dar hotărâtă a preşedintelui ales. Da, sunt convinsă că lui îi aparţin cele mai multe dintre filele cărţii, pe care aflu că a dictat-o pe când străbătea ţara. La fel cum mărturiseşte că procedează când inspectează un şantier în lucru. Se duce singur, fără alai şi îşi fixează observaţiile pe reportofon. Secretara le transcrie şi le transmite celor vizaţi. Simplu şi eficient. Ca omul Iohannis.

 

 

Foto: courtesy of adamr at FreeDigitalPhotos

Irina Dimiu

Irina Dimiu

Irina Dimiu, jurnalist. „Aspir la armonie, iubesc oamenii, cărţile, călătoriile şi pisicile. Încă mai cred că, până la urmă, totul va fi bine.”
Irina Dimiu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.