Origami e dragostea mea

„Mi-a plăcut și ce făceam la serviciu, dar origami e dragostea mea. N-aș mai renunța niciodată la micul meu business și la independența câștigată. Chiar dacă muncești 15 ore pe zi – e pentru tine, nu pentru altul!”

presentation1

Diana Chiriță

Întâi îmi atrag privirea lebedele și păsările flamingo cu siluete delicate, animăluțele în culori vesele, suporturile pentru creioane și pixuri – nu-ți vine să crezi că sunt făcute din hârtie. Mă gândesc la câtă migală și măiestrie e cuprinsă în ele. Apoi o văd pe creatoarea lor – veselă, frumoasă, mă privește cu un zâmbet larg. „Trăiesc din hârtie!”, îmi spune, mai în glumă, mai în serios. Atunci văd mânerele scaunului rulant și am revelația unei povești de viață incredibile.

Diana Chiriță are „treizeci și ceva de ani”, cum spune ea râzând. S-a născut la Bârlad, cu spina bifida și mielomeningocel, iar medicii au lăsat-o fără hrană și apă, așteptând să moară. După 3 zile, mama ei a „furat-o” din spital și a dus-o la alți medici, care au operat-o și i-au salvat viața. O viață în scaunul rulant, dar despre asta nu i-a spus nimeni, până la 14 ani, când a aflat singură.

„În mintea mea de copil încercam să-mi explic de ce alții pot merge și eu nu. Nu mi-a explicat nimeni, mă gândeam că voi putea merge cândva, atunci când voi fi mare. Mi-am petrecut copilăria între Iași și Oradea, la Băile 1 Mai, unde făceam terapii cu nămol, parafină, kinetoterapie. Când mergeam la școală în Oradea râdeau de accentul meu moldovenesc, când mă întorceam la Iași râdeau că vorbeam cu ciao. Procedurile durau și câte 7-8 ore pe zi, dar din păcate rezultatele nu erau pe măsura efortului. Reușisem să mă ridic din scaun, mă puteam deplasa cu o cârjă și ținută de mână. În clasa a opta, mi-am dat seama că nu pot să fac două lucruri la fel de bine – terapie zilnică și să învăț, în același timp. Efortul era prea mare. Trebuia cumva să iau o hotărâre. Am realizat că prin kinetoterapie nu voi avea progrese suficiente. Și că, dacă nu învăț, nici măcar așa nu mă voi putea susține financiar în viață. Și atunci m-am împăcat cu ideea că nu voi putea merge niciodată. Am lăsat-o mai moale cu terapia și m-am înscris la liceu, la Internat. A fost o ruptură de mediul de-acasă, dintr-o familie protectoare, unde dacă ziceam că vreau apă – mi se aducea imediat. Mi-a fost foarte greu singură, colegele de internat râdeau de mine că nu știam să spăl o rufă. Dar după 2-3 luni m-am obișnuit și mi-am dat seama că există și un alt fel de viață; și că, dacă îi dai unui om libertate, nu mai poți să-l închizi niciodată între patru pereți.

1

La Târgul de la Muzeul Țăranului Român

Cel mai greu a fost să-mi dau seama că pot. Auzeam mereu în familia mea „Dar nu poți face lucrul ăsta!” Am avut discuții interminabile cu ai mei când am vrut să merg la facultate – Nu, mai bine stai acasă, la Bârlad! I-am zis surorii mele – și în 4 labe dacă trebuie să merg la facultate, mă duc. Am făcut Administrație Publică, la Iași. Apoi am vrut să mă mut. Am stat o vreme la Timișoara, apoi am vrut să încerc la București. Am vrut să văd dacă pot. Asta consider că a fost cea mai mare realizare a mea – am reușit să mă descurc singură și să-mi dau seama că pot. Că pot să fiu independentă financiar, că am o valoare și că nu poate nimeni să-mi spună ce să fac. E viața mea, dacă greșesc, în capul meu o să se spargă oalele. Dacă nu, o să fie bine.”

Și a fost bine. A absolvit facultatea, apoi a făcut un master. Apoi PR online, marketing și optimizare SEO pentru o companie locală. A lucrat cu Salvați Copiii la un proiect european pentru siguranța copiilor pe Internet. Acum e liber profesionist, de 6 ani face origami și bijuterii montate manual și pirogravură. O întreb unde a învățat origami și îmi spune că a învățat singură, după tutorialele de pe youtube.

„M-am apucat într-o după amiază să fac o broscuță după instrucțiunile de pe net. La sfârșitul zilei, aveam 40.”

origami

Dragon din hârtie

multe-lebede-pentru-nunta

Lebede pentru o nuntă

paun

un păun din hârtie

Era în convalescență, după una din operațiile de îndreptare a coloanei. Nereușite, pentru că implantul din titan a migrat prin coloană și a ieșit prin piele. Înainte de operație, avea mai multă mobilitate. După prima operație, au urmat încă 14, în decurs de 3 ani. Inclusiv un lambou la Spitalul de chirurgie plastică, de unde a luat și o infecție cu stafilococ auriu. Făcea naveta între Timișoara și București, pe la spitale, încercând să salveze implantul. În cele din urmă, ca să-și salveze viața, l-a scos de tot. „Eu le spun operații service”, râde Diana. În urma lor, a fost pensionată medical. „Nu mi-a spus nimeni nimic, decizia de pensionare mi-a venit acasă. Am făcut o ușoară depresie. Aveam 28 de ani, mă obișnuisem cu munca la birou, cu ore în șir în fața calculatorului. Eram conștientă că nu mă pot întoarce atunci la serviciu, dar nu mă așteptam să ies la pensie.”

O întreb cum a reușit să-și depășească handicapul și îmi spune că nu poți să-l depășești niciodată. „Cine spune asta, minte. Ori acceptă. Accepți și pe-aici ți-e drumul. Dai ce-i mai bun din tine și faci tot ce poți în situația dată!”

Lumea o întreabă cum se descurcă singură. Copiii vor să știe dacă doarme în scaun, iar prietenii cum își face ciorba. Le explică tuturor cu veselie și o răbdare de invidiat. „Cum să mă descurc – ca orice om în situația dată. Mă ridic în brațe să mă uit în oală și o trag pe aragaz, în loc să o ridic. Lăsați copiii să întrebe! Eu mă bucur enorm când întreabă, pentru că dacă nimeni nu le explică, nu au de unde să știe și vor ajunge maturi care se uită lung la persoanele cu dizabilități, cum fac acum oamenii de 60 de ani. Se uită lung și își fac cruce. Mai avem multe de învățat la capitolul acesta.

Cel mai mare câștig cu origami a fost și faptul că am ajuns să comunic cu oamenii și să le explic – nu neapărat situația mea- , dar că persoanele cu dizabilități sunt persoane ca toată lumea. Diferite, dar ca noi toți. În momentul în care mă văd 500 de oameni în week-end, vorbim, află, vin să mă salute… Înțeleg că o persoană cu dizabilități nu e un caz, cum văd la TV. Ci o persoană cu o problemă, care se deplasează în scaunul rulant, dar interacționează și poate face lucruri frumoase. Încerc să le schimb mentalitatea, nu să storc lacrimi de crocodil.”

O întreb în ce oraș îi place mai mult și îmi răspunde fără ezitare: București. „Aici e mai multă lume și mai mare diversitate, oamenii sunt mai deschiși, mai dispuși să te asculte, au văzut mai multe. Odată eram la capătul unei linii de autobuz, l-am văzut că pleca de la 200 de metri și am făcut cu mâna într-o doară. Am luat-o lent spre stație și șoferul mă aștepta cu rampa coborâtă. În Timișoara, șoferii de taxi mă evită, spun că nu iau handicapați în mașină.”

În afară de București și târgurile de-aici, Diana e primită bine vara la Eforie, unde turiștii o cunosc deja, iar primarul orașului e „deschis și amabil”: „L-am rugat pentru anul viitor să facă niște podețe de lemn, ca să ajungem la apă și a zis – da, rezolvăm!”

Foto: Cel mai mare obiect din hârtie – un tablou de 1 m pătrat cu Bob Marley, din 23.264 de piese, realizat în 3 săptămâni. Am învățat enorm la acest tablou – ca tehnică, logistică, mod de abordare.

Foto: Cel mai mare obiect din hârtie – un tablou de 1 m pătrat cu Bob Marley, din 23.264 de piese, realizat în 3 săptămâni. Am învățat enorm la acest tablou – ca tehnică, logistică, mod de abordare.

La Eforie, un băiețel american a întrebat-o într-o zi în engleză care e obiectul ei preferat. Și Diana i-a spus că lebăda: „O lebădă cu aripile deschise, ca și cum și-ar lua zborul. Îmi place fluiditatea formei în mișcare. Permanent încerc să îmi îmbunătățesc tehnica și să fac și altceva, cum sunt bijuteriile, acum fac cutii cu pirogravură. Din fiecare experiență înveți. Trebuie să știi ce să cauți și să ai multă răbdare. Anul trecut cineva mi-a cerut un luptător de judo din hârtie. Nu există pe net, nu l-a mai făcut nimeni – eu l-am făcut pentru că am experiență. Cel mai greu a fost până i-am hotărât postura – cu mâinile pe genunchi, ca la judo. Eu am o deviză – Nimic nu e imposibil, imposibilul doar îți ia mai mult.”

regina-lebada-de-80-cm-lungime

Regina lebădă – 80 cm înălțime

Ce i-ar fi plăcut să facă dacă ar fi putut să meargă? Îmi răspunde imediat, ca la o problemă la care s-a gândit îndelung… „Două lucruri mi-ar fi plăcut să fac. De unul, chiar am întrebat la Facultatea de Medicină, când am terminat liceul. Mi-ar fi plăcut să fiu chirurg, dar mi-au spus că nu se poate, la noi. Și antropolog mi-ar fi plăcut, dar e evident că nu se poate. Eu fac distincția între a accepta situația și a trece peste. Eu am ales să-mi accept limitele și să văd ce pot face mai departe. Acceptarea e cel mai greu lucru, dar viața nu se sfârșește aici. Un citat atribuit lui Martin Luther King spune – dacă nu poți să zbori, aleargă. Dacă nu poți să alergi, mergi. Dacă nu poți să mergi, târăște-te. Tot ce contează e să mergi mai departe.”

Mihaela Doina Radulescu
follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.