by Irina Dimiu on January 1, 2015

Regina Maria Jurnal de război

jurnal-de-război- 1916-1917

Regina Maria – Jurnal de război (ediţie îngrijită de Lucian Boia, Ed. Humanitas, vol. I – 54 lei)

Regina Maria Jurnal de război ar trebui citit de toţi pasionaţii de istorie, de toţi admiratorii personalităţii de excepţie care a fost regina Maria, dar şi de toate persoanele care doresc „o ţară ca afară”, precum şi de toţi cei care se confruntă cu depresia. Fiindcă dincolo de informaţiile istorice de primă mână, notate cu neaşteptată modernitate, talent literar şi onestitate, autoarea se dezvăluie drept o autentică luptătoare, o neînfricată susţinătoare a unei cauze ce părea sortită eşecului.

Azi, când fiecare dintre noi suferă, fie şi indirect, de pe urma prelungitei crize economice, când prietenia sau iubirea par marcate de interese, când mirajul unui câştig mai consistent ne ademenesc spre depărtări pe cineva drag, când ni se pare că nu mai găsim calea spre rezolvarea problemelor, tindem să alegem varianta cea mai uşoară, cea a abandonului în braţele depresiei. Nu mai avem curajul de a acţiona, de vreme ce demersurile noastre anterioare ne-au adus în impasul în care am eşuat şi ne căutăm alinarea în sfaturile prietenilor, ale psihologului sau, cine ştie, pe fundul unui pahar, în fumul unei ţigări.

Regina Maria, oricât de anturată de o curte dornică să-i intre pe sub piele, era, hai să nu-i spun imigrantă, fiindcă aşa erau mai toate consoartele regale, dar venea din Anglia şi nu se regăsea în mijlocul societăţii în care ajunsese. O revoltau dezorganizarea şi lipsa de răspundere, corupţia şi resemnarea: „Mi-am folosit toată puterea în încercarea de a-i convinge pe cei răspunzători să facă eforturile necesare, să nu stea locului, să nu rămână cu braţele încrucişate, şi totuşi s-a făcut FOARTE puţin! Românii întotdeauna îşi închipuie că în ultima clipă va interveni Dumnezeu, sau soarta sau norocul ca să-i salveze! Dar motto-ul meu e: ajută-te singur şi te va ajuta şi Dumnezeu! Tot încerc să-l împărtăşesc şi celorlalţi, dar fără prea mare succes.”

O revolta faptul că, deşi contribuise în mod esenţial la luarea deciziei de intrare în război, nu era ţinută la curent cu evoluţia de pe front. O revolta faptul că, după primele săptămâni dezastruoase, când trupele noastre erau în retragere, singură a trebuit să-şi organizeze plecarea ei şi a copiilor la Iaşi, regele Ferdinand nefiind în stare să ia o decizie. Iar plecarea din Bucureşti nu era dureroasă doar pentru că însemna abandonarea capitalei, ci şi a mormântului abia săpat, în care îşi îngropase copilul ultim născut, în vârstă de numai 4 anişori…

Ei bine, ziua unei regine exilate într-o jumătate din ţara sa, a unei mame răvăşite de durere, se derula cam aşa: după micul dejun, se ducea cu automobilul şubred, la nivelul tehnologiei vremii!, la spitale, să distribuie cuvinte de îmbărbătare, dulciuri şi ţigări răniţilor. Nu-i evita pe bolnavii de tifos, convinsă fiind că trebuie şi poate să ajute. Numai drumul prin şleauri de noroaie, cu dese pene de cauciuc sau motor, cu hurducăieli necontenite, ne-ar da gata pe noi, cele de azi, dar ea nu se dădea bătută. O stresa doar gândul că ar putea aluneca şi cădea în noroi în faţa soldaţilor… La prânz, invita personalităţi care ar fi putut-o ajuta la buna funcţionare a spitalelor existente sau la deschiderea altora noi. Sau diplomaţi şi jurnalişti străini care ar fi putut contribui la salvarea ţărişoarei. Singurul răsfăţ pe care şi-l îngăduia, de fapt refacere, era ora de călărie în după amiezele suficient de calde. Pentru un popor de sedentari ca noi, nevoia de mişcare a reginei Maria suscita comentarii răutăcioase… Seara, la cină, în jurul mesei ei se adunau regele şi politicieni de seamă, cu care discuta despre mersul războiului şi situaţia internaţională. Indiferent unde se afla, într-un palat, o casă modestă sau într-un tren pe front, regina Maria nu şi-a permis să-şi încheie nici o zi de pe durata războiului fără a o povesti, măcar într-o pagină, în jurnal.

„Necazurile şi dezastrul au venit atât de repede, încât oamenii şi-au pierdut capul şi de-abia după ceva vreme şi-au dat seama de situaţie, iar când s-au trezit din lâncezeală era prea târziu: starea de haos şi proastă organizare ajunsese atât de rea, încât nici o putere omenească nu o mai poate îndrepta.

Armata noastră a fost înfrântă, a trebuit să se retragă în neorânduială, părăsind oraş după oraş, iar toate casele, spitalele, depozitele şi proviziile au trebuit, şi ele, abandonate; răniţii au fost evacuaţi dacă s-a putut, necesităţile cele mai preţioase au fost salvate dacă s-a putut, dar de câte ori nu s-a putut! La acestea s-au adăugat panica, dezordinea, înşelătoria, încercările multora de a scoate câştig din confuzia generală, imposibilitatea de a ignora situaţia, teroarea eternă că va trebui să renunţăm şi la următoarea poziţie, ţara care devine tot mai mică, mai săracă, mai disperată, singura cale ferată pe care încearcă să se mişte toate: evacuaţii, proviziile, muniţiile; ruşii au fost chemaţi în ajutor şi se revarsă din direcţia opusă şi toate acestea trebuie îndurate de un popor care aproape că şi-a pierdut minţile – sarcina e, într-adevăr, aproape supraomenească!

Ruşii, veniţi ca salvatori, s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus, fiindcă au venit ca un puhoi fără sfârşit. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranţa de a ne păstra o parte din teritoriu, dar la început nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foamea!”

 

Irina Dimiu
Latest posts by Irina Dimiu (see all)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.