130

Roata supraviețuirii, o nouă emisiune la Discovery Channel

Pe 19 martie ora 22:00 începe o nouă emisiune pe Discovery Channel. Ea se numește Roata supraviețuirii și testează limitele și abilitățile de supraviețuire a 6 voluntari lăsați să se descurce pe cont propriu în 6 zone periculoase din America de Sud. Doi dintre ei, Luke și Shon, povestesc jurnaliștilor despre cele mai grele încercări la care au fost supuși și cum au reușit să le depășească.

„Roata” este un calendar lunar figurativ, cu fazele lunii și locuri de pe glob cu condiții extreme. Ea se mișcă în funcție de fazele lunii și fiecare schimbare marchează momentul în care fiecare dintre cei 6 participanți este strămutat într-o zonă izolată, greu accesibilă, expusă celor mai dificile condiții de mediu – tundra înghețată, munții aspri din America de sud sau jungla ecuatorială. Intervalul de timp pe care îl au de supraviețuit în acel loc este cunoscut doar regizorilor și telespectatorilor, de aceea concurenții se luptă nu doar cu furia naturii, dar și cu propriile dileme și frici. Înarmaţi cu câteva unelte pentru supravieţuire şi cu dispozitive SOS pe care le pot folosi oricând ca să renunţe la provocare şi să ceară ajutor, supraviețuitorii trebuie să lupte să rămână în viaţă, găsindu-şi hrană, apă şi adăpost.

Cei șase participanți nu sunt profesioniști cu abilități extraordinare de supraviețuire. Sunt oameni din medii diverse, cu povești de viață surprinzătoare, motivați să-și demonstreze curajul: Josh este atletul care și-a încheiat brusc cariera sportivă din cauza unei accidentări severe și care acum vrea să își demonstreze că a rămas același competitor ambițios; Luke, instalatorul din Minnesota care a învins cancerul tiroidian; Lindsay, model în California, pasionată de sporturi extreme, care vrea să demonstreze că o femeie poate fi în sălbăticie la fel de dură ca un bărbat; Adam, antrenor și maratonist, care luptă pentru prietenul său din copilărie, diagnosticat cu cancer cerebral; Shon, fost soldat în Marina SUA, marcat de frecventele atacuri ale colegilor săi și care vrea să demonstreze că vorbele defăimătoare sunt nefondate; Kat, asistentă medicală ambițioasă, care vrea să le transmită copiilor ei un mesaj puternic – o carieră și o familie nu sunt piedici de a realiza lucruri mărețe în viață.

Pentru mai multe informaţii despre program, accesaţi www.discovery.ro sau paginile de Facebook și contul de Twitter @DiscoveryRo al postului Discovery.

Luke și Schon au răspuns întrebărilor jurnaliștilor, vă lăsăm să aflați prin ce aventuri au trecut și cum au reușit să le supraviețuiască:

Ce v-a determinat să participaţi la acest program ?

Luke: În 2013 am fost diagnosticat cu cancer tiroidian în stadiul trei. Am făcut un tratament care a reuşit, iar după aceea mi-am dorit să fiu un bun exemplu pentru cei din jur şi să-i încurajez pe toţi oamenii din lume care suferă de diverse tipuri de cancer. Eu am avut norocul să am o formă a bolii care a putut fi tratată relativ uşor, dar există mulţi oameni cu forme foarte grave… Mi-am dorit să le pot demonstra băieţilor mei că trebuie să faci eforturi, să fii tenace şi să nu renunţi. Trebuie să te lupţi, să te zbaţi şi să mergi mai departe. Chiar şi atunci când dai de greu, n-ai voie să renunţi. Pentru mine, asta a fost o motivaţie foarte puternică. Mi-am dorit să fac asta şi să particip la acest program.

Shon: Pe mine m-a inspirat un camarad, un alt puşcaş marin, care şi-a pierdut în luptă un braţ şi un picior, din cauza unei bombe artizanale. El e, probabil,  unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut vreodată – el şi familia lui. Mi-a povestit despre „Roata supravieţuirii” şi mi-a spus că dintre toţi camarazii noştri, dintre toţi puşcaşii marini pe care îi cunoaşte, şi-ar dori ca eu să încerc să particip, fiindcă e convins că o să mă descurc foarte bine. Încrederea lui m-a inspirat să-mi asum provocarea şi să pornesc pe acest drum.

 Cum vi s-a schimbat viaţa după ce aţi participat la acest program ?

Acum apreciez altfel lucruri pe care înainte le consideram fireşti şi de la sine înţelese, cum ar fi apa curentă, un pat comod şi cald, curentul electric…

Luke: Categoric, acum apreciez altfel lucruri pe care înainte le consideram fireşti şi de la sine înţelese, cum ar fi apa curentă, un pat comod şi cald, curentul electric şi alte asemenea… Când trăieşti fără toate astea mai mult timp, începi să le priveşti cu alţi ochi. În plus, inima ta se deschide spre cei care, în anumite părţi ale lumii, se luptă tot timpul cu asemenea probleme şi lipsuri. Genul ăsta de experienţă te aduce cu picioarele pe pământ şi te face să-ţi dai seama că există oameni care suferă enorm. Aşa ajungi să apreciezi mai bine tot ce ai – inclusiv familia. Iar micile probleme ale vieţii te supără mult mai puţin după ce ai dormit o vreme pe pietre tari, printre beţe ascuţite…

V-aţi filmat singuri în acele 60 de zile?

Luke: A fost răspunderea noastră să supravieţuim şi să ne filmăm singuri în acea luptă, aşa că de fiecare dată când se întâmpla ceva important trebuia să ne luăm camerele de filmat. De obicei, plecam cu cel puţin una, dacă nu chiar cu două camere, şi ne filmam între noi. A existat şi o echipă de filmare care ne-a urmărit de la distanţă, de la vreo 200 de metri. Ei au prins lucrurile pe care nu prea reuşeam să le prindem noi. Dar în rest, toate filmările au căzut în sarcina noastră.

Shon: Mie nu-mi plăcea să filmez momentul când ne culcam. În funcţie de locul unde te afli, există diverse animale cu viaţă nocturnă care ies din ascunzătorile lor şi e posibil să nu te lase să dormi… Nu vreau să divulg prea multe detalii, dar când se lăsa întunericul, încercam să mă pun la loc sigur, să-mi văd de treaba mea şi să stau în adăpostul pe care mi-l încropisem, oricând de mic ar fi fost.

Cine se pricepe mai bine să supravieţuiască – bărbaţii sau femeile?

Shon: Într-o situaţie de viaţă şi de moarte, indiferent de ce crede lumea, indiferent care ar fi diferenţele dintre bărbaţi şi femei, totul se reduce la un singur lucru: ce ai în tine. Mă refer la ceea ce nu se vede – inima ta, rezistenţa ta lăuntrică, forţa ta mentală, uneori chiar şi forţa ta fizică. Iar atunci când e vorba despre aşa ceva, nici nu mai contează dacă eşti bărbat sau femeie. Totul se reduce la resurele tale interioare.

Luke: Da, e foarte adevărat. Uneori, forţa fizică a unui bărbat, care e mai mare decât forţa fizică a unei femei, poate funcţiona în detrimentul lui în anumite situaţii de supravieţuire, fiindcă în medie un bărbat poate avea nevoie de mai multe calorii. Unii bărbaţi au nevoie în medie de 500-700 de calorii mai mult pe zi, faţă de femei. Iar lucrurile de genul ăsta funcţionează în dezavantajul tău. E clar că ambele părţi au şi puncte forte, şi puncte slabe. Experienţele sunt însă foarte diferite şi e complicat să comparăm cele două situaţii.

 În ce au constat pregătirile pentru acest program?

Luke: În materie de pregătiri, am avut la dispoziţie doar puţin timp între momentul când am fost selectaţi şi cel în care am intrat efectiv în jocul supravieţuirii. Dar, personal, m-am uitat la multe materiale pe YouTube. Am învăţat cât mai multe lucruri şi, în lunile rămase la dispoziţie atunci, am încercat să mă pregătesc cât mai bine fizic. Am făcut alergări, am participat la un maraton, mi-am făcut chiar un program de alergare. Iar cu două săptămâni înainte să înceapă programul am început să mănânc tot ce puteam, ca să mă îngraş. Cel mai mare avantaj pe care ţi-l poţi asigura la nivel fizic este să intri în cursa supravieţuirii cu nişte rezerve de calorii. Pe de altă parte, organizatorii ne-au întrebat tot felul de lucruri şi am dat diverse teste psihologice. Practic, cred că au vrut să-şi dea seama dacă eram suficient de ţicniţi cât să participăm la acest program…

Shon: Desigur, sunt de acord cu tot ce a spus Luke. Aş avea doar ceva de adăugat: poţi să te pregăteşti oricât pentru o astfel de experienţă. Important este că noi n-am ştiut în ce ţară – sau măcar pe ce continent urma să ajungem – ceea ce pentru mine a avut un impact mental puternic. Nu ştiam dacă o să ajung în Australia, Africa sau Europa – şi am aflat unde aveam să plec de-abia în ziua când am primit biletul de avion spre America de Sud. Iar la momentul respectiv era deja prea târziu ca să mă mai pot pregăti pentru animalele sau tipul de hrană disponibil în America de Sud. Ca urmare, mi s-a părut că toate pregătirile mele au fost egale cu zero.

Luke: Din fericire, Shon e expert în plante comestibile, aşa că totul e în ordine.

Shon: Da, e adevărat.

Există ceva ce regretaţi din toată această experienţă?

Shon: Încerc să nu divulg prea multe informaţii… Am avut multe regrete legate de acest program, dar m-am bucurat şi de multe succese. În ceea ce priveşte regretele, să văd ce pot să vă povestesc… Cred că am regretat cel mai mult faptul că n-am reuşit să fiu mai atent la locurile din jurul meu. Uneori, mă concentram doar pe un anumit lucru sau pe un anumit loc din mediul în care mă aflam. Acum mi-aş dori să mă fi uitat mai mult în jur. Aşa cred că aş fi reuşit să mă bucur de mai mult succes în locurile prin care am fost.

Luke: Eu mi-aş fi dorit să port mai des pantaloni. Pentru mine, cred că ăsta e unicul regret.

Ce cunoştinţe şi ce unelte improvizate îţi trebuie, ca să poţi supravieţui în sălbăticie? Cât de des te ajută şi norocul să scapi cu viaţă?

Luke: E mai bine să ai noroc decât să fii bun. În materie de unelte sau instrumente, ce-ţi doreşti cu adevărat e să ai cu ce să faci focul. Categoric, ăsta era cel mai valoros lucru: să poţi aprinde un foc. Cât despre noroc, sigur joacă un rol important! Oamenii spun: „Ei, aş putea să fac şi eu asta. Oricine poate să reziste 60 de zile în sălbăticie.” Dar după ce am trăit aşa ceva pe pielea mea, nu pot să spun cu certitudine că mi-ar reuşi şi a doua oară… Factorul „şansă” este extrem de important. Nu ştii niciodată când o să plouă, dacă adăpostul tău o să se năruie, dacă o să prinzi vreun peşte în ziua aia sau nu…

Care a fost cea mai  memorabilă provocare pentru fiecare dintre voi?

Luke: Doamne! O provocare permanentă era să-ţi găseşti hrana. Când mă uit în urmă, amintirile mele cele mai puternice se leagă de truda zilnică de a-mi găsi ceva de mâncare. Acum, când sunt la lucru şi mi se face foame, iau o pauză şi mă duc să mănânc de prânz. Dar acolo, când eşti în misiune de supravieţuire şi ţi se face foame, de-abia atunci începe munca grea… Rişti să petreci ore în şir căutând ceva de mâncare – şi uneori nu găseşti absolut nimic. Aş spune deci că, pentru mine, ăsta e lucrul cel mai memorabil.

Shon: Pentru mine, cea mai grea provocare – pe lângă căutarea hranei – au fost conflictele lăuntrice cu mine însumi. Uneori, mă trezeam dimineaţa şi mă simţeam grozav, dar după o oră mă simţeam oribil. Şi apoi, după încă o oră, eram din nou bine. Deci fiecare zi a fost pentru mine ca un montagne-russe din punct de vedere mental, spiritual şi emoţional. Asta a fost marea mea problemă: să fac faţă acestor probleme create de mintea mea, care se tot deteriora, şi să încerc să-mi menţin nivelul de concentrare.

 Aţi învăţat din experienţa asta ceva ce puteţi aplica acum în viaţa voastră de zi cu zi?

După experienţa cu „Roata”, când am dormit prea mult şi am întârziat la treabă, m-am uitat la ceas şi am început pur şi simplu să râd.

Shon: Am adus cu mine din această experienţă ceva foarte important: mă gândesc acum la lucrurile care mă stresau înainte şi aproape că-mi vine să râd. Mă gândesc foarte mult la asta. Îmi amintesc că, la relativ puţin timp după ce m-am întors acasă, am întârziat la serviciu. Destul de mult, cam o oră. Înainte de experienţa cu acest program, cred că mi-aş fi ieşit din minţi. Aş fi condus rapid şi aş fi fost extrem de stresat. Dar după experienţa cu „Roata”, când am dormit prea mult şi am întârziat la treabă, m-am uitat la ceas şi am început pur şi simplu să râd. M-am îmbrăcat ca de obicei, nu mi-am tras pe mine hainele mai repede decât aş fi făcut-o în mod normal. Şi mi-am spus că o să-mi bat capul cu întârzierea de-abia după ce ajung la serviciu. Nu e aşa de important cât să merite să te stresezi când e vorba despre nişte fleacuri, cum ar fi faptul că întârzii sau efortul de a încerca să impresionezi pe cineva. După ce simţi cu adevărat că eşti între viaţă şi moarte, după ce treci prin situaţii în care simţi că viaţa ta e în pericol, nimic din toate mărunţişurile astea cu care ne stresăm în viaţa normală nu te mai poate afecta.

Luke: Eu mi-am dorit să petrec mai mult timp cu băieţii mei. Am patru băieţi mici şi, cât am fost acolo, mi-am făcut un soi de listă pentru mine, un fel de jurnal. Am trecut acolo anumite lucruri pe care mi-am dorit să le repar sau să le fac altfel. Unul dintre aceste lucruri era să petrec mai mult timp cu băieţii mei. Asta a devenit o prioritate uriaşă pentru mine. Iar de atunci am făcut tot ce am putut ca s-o transform în realitate.

Cum aţi descrie acest program TV, într-o propoziţie scurtă?

Shon: Ca să descriu programul într-o singură propoziţie, aş spune aşa: „Indiferent dacă eşti bărbat sau femeie, programul ăsta nu înseamnă decât sânge, sudoare şi lacrimi. Dar şi un strop de fericire”.

Luke: A fost o experienţă uimitoare. Practic, mi-a fost luat tot ce aveam în viaţa mea, tot ce era important pentru mine, şi am fost aruncat în mijlocul sălbăticiei, unde am fost nevoit să mă descurc pe cont propriu.

 

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.