Poate părea o glumă, dar nu e. Prietenii, familia Claudiei, cunostințele ei din real și virtual sunt de 5 luni martorii unei schimbări uluitoare, în care la început n-a crezut nimeni. Nici măcar inițiatoarea ei. Și nu mă refer neapărat la slăbit, deși, în proces, Claudia a pierdut 19 kg. Mersul pe jos i-a deschis o lume nouă și fascinantă, i-a crescut tonusul fizic și psihic, încrederea în sine și cercul de prieteni. I-a permis recorduri personale inimaginabile pentru cei mai mulți dintre noi, cum ar fi parcurgerea a 46 km într-o singură zi. Și a transformat-o într-un model de inspirație pentru toți cei care visează să-și depășească limitele, să fie mereu sănătoși și în formă. Care vor să scape de kilograme, recâștigându-și încrederea în sine.
Claudia Bodoașcă și Brașovul din plimbările ei dimineața și seara și pe orice vreme. Foto: Claudia Bodoașcă
Claudia Bodoașcă este un om obișnuit, cum spune ea. S-a născut la Botoșani, are 40 de ani și este optometrist, manager la un centru de optică medicală din Brașov, unde locuiește de 20 de ani. Este căsătorită și are doi băieți adolescenți, de 18 și respectiv 13 ani. Pasiunile Claudiei sunt muzica, fotografia și… mersul pe jos. Iar cea din urmă a făcut-o celebră.
În februarie aveam 96 kg și căutam soluții
De-a lungul timpului am avut multe fluctuații de greutate, de 10, 20, chiar 30 de kg. De fiecare dată când luam în greutate, conștientizam foarte clar ce mi se întâmplă, dar nu puteam deține controlul. Dacă nu ai fost acolo, nu ai cum să înțelegi. Din experiența mea și a altora, știu că mulți dintre oamenii grași nu sunt indolenți, pur și simplu duc niște lupte teribile cu ei înșiși. Refugiul în dulciuri, în mâncare, e sinucidere lentă, cu fiecare kg pe care îl pui pe tine, devii tot mai lipsit de autorespect, mai frustrat, mai nemulțumit de tine însuți și uite- așa încep să apară și bolile trupului. Eu aveam niște crize cumplite de spate, care de multe ori mi s-a întâmplat să mă țină imobilizată la pat. De 6 luni de zile nu le mai am, au dispărut odată cu pierderea în greutate, deși încă sunt supraponderală.
Încercam să găsesc o soluție de durată pentru scăderea în greutate și căutam un exercițiu mental care să îmi antreneze creierul și să îl educ astfel încât să nu mă controleaz el pe mine, ci eu pe el. Îmi amintesc și acum că am scos o foaie de hârtie și, punctual, am început să notez absolut toate lucrurile care mă faceau să mănânc mai mult decât îmi era necesar. Punct cu punct. Ajunsesem la o listă destul de lungă și îmi spuneam că nu se poate să fiu atât de nemulțumită de mine însămi. Și am mai luat o foaie, pe care am notat toate lucrurile de care eram mulțumită, apoi, când le- am pus în balanță, am văzut că sunt mult mai multe cele pentru care mă simțeam binecuvântată și atunci mi- am zis că lupta asta nu poate fi atât de grea, că demonii mei nu sunt chiar atât de înfiorători. Căutam soluții. În același timp, mă împrietenisem pe facebook cu oameni care participau la maratoane. Erau oameni care iubeau să alerge, făcând din asta o performanță personală. Unii dintre ei așa slăbiseră. Îi priveam cu admirație și cu invidie în același timp pentru că îmi spuneam că eu nu voi putea ajunge acolo, că e greu, că nu am rezistență, că nu voi putea face față, fără să fi încercat măcar să văd cum stau lucrurile în mod practic. Deja îmi puneam singură tot felul de piedici mentale. Inconștient, de data asta.
Ce vede Claudia în plimbările ei pe la poalele Tâmpei. Foto: Claudia Bodoașcă
Am început cu 5 km pe zi, de la serviciu până acasă
Pe 12 februarie am decis că, gata, lucrurile nu mai pot continua așa, trebuie să slăbesc și să rezolv problemele care mă frământă. În ultimul an mă îngrășasem aproape 15 kg. În 7 luni, mai exact. Ajunsesem la 96 de kg. Am plecat de la serviciu pe jos, era zăpadă, o vreme superbă, de altfel. Aveam niște ghete cu toc gros și cei 5 km până acasă, i-am parcurs ușor și cu plăcere. Mergeam pe jos și mă gândeam. Când am ajuns acasă, alor mei, obișnuiți să ajung cu taxiul în 10 minute, le-am spus că am venit pe jos. Mă simțeam cu mintea aerisită, toate mi se păreau mai clare și mai simple. Văzând cât de bine îmi face mersul pe jos, a doua zi am continuat. Și a treia, a patra și tot așa. Așa a început totul.
La început mergeam câte 5 km, de la serviciu până acasă, de obicei. Apoi am început să fac câte un mic ocol și să cresc distanța.
Am anunțat pe facebook că vreau să fac o schimbare. Din două motive: unul fiindcă atunci când te angajezi într-o chestie pe care o faci publică, trebuie să te ții de treabă, cel puțin eu așa sunt, nu pot să spun una și apoi să cedez. Îmi luasem un angajament, față de mine însămi, dar cu martori. Sunt Capricorn și noi avem un orgoliu personal exagerat. Al doilea motiv a fost faptul că erau mulți oameni în mediul virtual care se străduiau și ei să slăbească. Se crease un fel de frăție între noi, toate eram femei, ne susținem reciproc și țineam cumva un jurnal alimentar pe care ni-l comunicam zilnic, schimbam de idei. Voiam cumva să le motivez să se simtă puternice, să vadă că se poate fără cine știe ce artificii, cu puțină ambiție, mișcare și un pic de reorganizare a meselor zilnice. Plus apă.
Slăbind cu mintea
Prietenii și familia mea au fost destul de sceptici. Nu mi-o spuneau, dar vedeam asta în privirea lor, pentru că nu eram la prima „cură”. Și făceau pronosticuri despre cât o să rezist. Asta am aflat ulterior. Ceea ce ei nu știau era că de data asta schimbasem mecanismul, slăbeam cu mintea. Poate sună ciudat și unii nu înțeleg cum poate funcționa treaba asta, dar e adevărat. Anticipam prin vizualizare unde vreau să ajung. Seara, acesta era exercițiul meu preferat: închideam ochii și îmi țineam palmele pe abdomen, încercând să mă imaginez în corpul meu adevărat.
Asta pentru că nu reușisem să mă regăsesc în corpul în care trăiam de ceva vreme. Parcă nu era al meu. Am o singură fotografie am din perioada în care aveam peste 90 kg. De fiecare dată când îmi făceam câte una, o ștergem din telefon. Asta e singura pe care am păstrat-o, pentru comparație. Eram într-o cabină de probă dintr- un magazin și îmi cumpărasem o rochie. Marele meu avantaj este că eram proporționată și aveam o față simpatică, frumușică, iar felul meu de a fi compensa cumva faptul că eram foarte grasă.
In stânga, singura poză „înainte”, păstrată din februarie. În dreapta, o poză recentă, după ce a slăbit multe kilograme. La mijloc, așteptând să se oprească ploaia, pentru a porni din nou la drum. Și un mesaj inspirațonal, fotografiat de Claudia : Îți arăt că pot?
Am descoperit o altă lume
Prin primăvară m-am împrietenit cu o fată, despre care am aflat întâmplător că imediat ce vine căldura, aleargă sub Tâmpa în fiecare dimineață la ora 7. Face asta de ani de zile și se menține într- o formă excelentă. Din primăvară până în toamnă. Ne-am vorbit să facem un parteneriat din asta și să mergem împreună. Am descoperit din prima zi o altă lume. Am fost uimită să văd câtă lume aleargă dimineața la 7. În fiecare zi erau aceiași oameni. Eram ca pe ulița unui sat unde toată lumea se salută și se cunoaște cu toată lumea. Majoritatea aveau echipament special de alergat: costum și adidași. Eu eram îmbrăcată în niște pantaloni de training, un tricou oarecare și o pereche de adidași, nicidecum fabricați pentru așa ceva, dar comozi. În ținute sport investisem atât cât să am strictul necesar pentru o ieșire la iarbă verde sau o plimbare cu câinele.
Am descoperit că dimineața e un aer curat care îți umple plămânii și care îți dă o poftă de viață incredibilă. Iar sub Tâmpa, pe aleile acelea îmbrăcate de copaci, peisajul e fantastic: păsări cântând, o priveliște de vis, apă curată de izvor, un loc foarte îngrijit și bine întreținut. E ideal pentru alergat. Numai că eu nu stiam să respir, eram încă foarte grea și reușeam să țin pasul cu prietena mea doar pe porțiuni foarte scurte. În schimb, urcam și coboram foarte multe scări. Le combinam cumva și, timp de o oră și jumătate, era timpul nostru pentru mișcare. E foarte diferit cu ce se întâmplă într-o sală. Personal, prefer mișcarea în aer liber.
După câteva săptămâni, la recomandarea cuiva, am fost la Salomon și mi-am căutat niște adidași speciali pentru alergat. Acolo l-am intalnit pe Horia, un consilier excelent, ca să vezi ce legături se fac între oameni, cu care m-am și împrietenit și de la care am aflat că adidașii de alergat sunt de mai multe tipuri, în funcție de terenul pe care o faci. Am ales pentru alergat pe astfalt. De cum i- am pus în picioare, am simțit că e altceva. Mi se potriveau mănușă. Dar rezistența mea la alergat nu creștea. Ceva nu făceam bine. În schimb, am început să cresc distanțele pe care mergeam. Vremea afară era tot mai frumoasă; un timp splendid pentru mers pe jos. Așa am descoperit că sunt pasionată de fotografie. Nu am un aparat special, am un telefon bunicel. Cu el am început să fac multe fotografii de pe traseele pe care le făceam, fotografii în care vedeam câte un detaliu interesant și m-am simtit tare bine când un fotograf mi-a spus de curând că am ochi bun și fac încadrări reușite. Bine, nu sunt fotograf. Sunt un om pasionat de fotografie, la nivel de amator, desigur și încerc ca în drumul meu să găsesc mereu câte un cadru – două, mai frumoase.
Am o relație specială cu ploaia, nu aș putea trăi fără cafea, pepene roșu (harbuz, cum îi spunem noi în Moldova) și îmi plac oamenii. Cred că am dezvoltat un simț fin în a recunoașterii oamenii de calitate și de a- i aduna în jurul meu. Nu am niciun merit pentru asta, dar am fost norocoasă să interacționez cu oameni de la care am avut mereu câte ceva de învățat.
Partea a II-a. Vezi dacă ține diete, cât merge zilnic, care e recordul ei personal de km parcurși pe jos și ce proiecte are în viitorul apropiat.
Citeşte şi
Eisberg salata ambalată, mai sigură decât cea de la piaţă
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments