„Viața e mai simplă și mai puțin stresantă în Germania”

Deși nu se vedea deloc trăind în Germania, care i se părea o țară cam rigidă și cu o limbă greu de învățat, s-a născut Luca și familia a avut de luat o decizie. După 7 ani la Munchen, Maria Samoilă a ajuns să aprecieze disciplina și organizarea germană: „Viața e mai simplă și mai puțin stresantă aici. Avem timp pentru călătorii și sport. Iar faptul că nu stau pe drumuri pentru cea mai banală problemă administrativă, îmi ușurează enorm existența”…

Maria, cu cei mai importanți băieți din viața ei, Munchen ianuarie 2017

Povestea plecării mele din România a început cu mulți ani înainte de momentul în care am pus bagajele pe autocar (70 kg, din care mai mult de jumătate erau cărți), iar eu am urcat cu Luca, fiul meu, în avion, cu direcția Munchen.

Din școală am visat să călătoresc. Tata a fost subofițer în armata română și toată copilăria ne-am mutat dintr-un oraș în altul, după cum se muta serviciul tatei. Acum spun că sunt gălățeancă, dar de fapt sunt de peste tot din sudul și sud-estul țării. De-a lungul acestor mutări, ai mei au fost genul: facem bagajele și mergem să descoperim.

„Știi, Marie, tu nu prea te potrivești cu societatea românească. Te-ai gândit vreodată să emigrezi?…”

Am citit mult, întâi cărțile din biblioteca noastră de acasă, apoi în clasa a cincea, un profesor de limba română genial, Domnu’ Gicu, m-a luat de mână și m-a dus in biblioteca școlii, unde mi-a dat să citesc Asimov. Cred că aceste lucruri mi-au definit mai târziu drumul: călătorii, curiozitate, tehnică și „ce ar fi dacă”… Concursurile și cantonamentele cu echipa de atletism m-au făcut să înțeleg repede că, dacă ieși din țară, trebuie să vorbești și altceva decât limba română. În liceu am învățat pe rupte franceza, iar „cablul” din anii 90 mi-au adus italiana, spaniola și engleza.
Neliniștea, nevoia de a descoperi lumea, mi-au trasat drumul profesional și personal: marketing, export, proiecte internaționale; munte cu rucsacul în spate, mare cu cortul, prietenii și chitara. O prietenă bună, Cristina, mi-a spus, cândva prin anii 2004-2005, la un ceai lângă focul de tabără: „Știi, Marie, tu nu prea te potrivești cu societatea românească. Te-ai gândit vreodată să emigrezi?”

De gândit, mă gândisem eu. Eram sătulă de „business cu aranjamente”, de nervii și de lucrurile care se făceau pe jumătate, de autorități înfumurate și incompetente. Mai ales că aveam ocazia să ies din țară, unde vedeam că se poate și altfel. Chiar îmi pregătisem dosarul de emigrare în Canada dar, așa cum se întâmplă în viață, planurile mele s-au împiedicat de o dragoste trecătoare, pentru care am decis să mai aștept.

Nu mă vedeam deloc trăind în Germania

În 2008 l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie soț – un român emigrat în Germania, de aproape 8 ani. Dintre toate țările din Europa, nu mă vedeam deloc în Germania. Mi se părea rece, liniară și inflexibilă. Și nu-i vorbeam limba. Dar cum viața te duce unde vrea ea, nu unde îți închipui tu, în 2009 s-a născut Luca, așa că a fost timpul unei decizii: ori soțul meu în România, ori cu toții în Germania. Și am ales Munchen, după o perioadă de „probă” de 6 luni, în care am văzut dacă mă pot adapta și dacă îmi pot face viața aici.
Începuturile au fost grele. Fiul nostru era mic și nu prea aveam libertate de mișcare. Am făcut un curs intensiv de germană, de 8 ore pe zi, aproape 3 luni de zile. Apoi am găsit pentru Luca o creșă privată și foarte scumpă. Asta pentru că, datorită boom-ului economic, în Bayern, unul din cele mai bogate landuri germane (da știu, lumea era în post criză după 2009, nu și nemții) la creșele și grădinițele de stat nu mai găseai loc. Prioritate la înscrierea la creșă au copiii cu părinte singur și copiii din familii defavorizate. Luca nu era nici una, nici alta, așa că am fost nevoiți să-i plătim creșa.

Viața e mai simplă în Germania. Berlin, 2015

Cu Luca la Berlin, 2015

Sistemul te ajută, doar dacă te zbați

Pe lângă cursurile gratuite de germană, am beneficiat (tot gratuit) de cursuri de „adaptare la piața muncii”, unde mi-a fost puricat CV-ul, am învățat ce cer angajatorii (de ex. scrisoarea de recomandare). Statul te ajută și chiar face tot posibilul sa te „împingă” înainte, pe piața muncii. Am avut un „antrenor de carieră”, cu care am discutat punctele forte, cele slabe, astfel încât să obțin maximum din experiența profesională, chiar și cu „handicapul” limbii. Germana nu este o limbă ușoară și chiar după 7 ani aici, încă nu o stăpânesc perfect. Datorită discuțiilor cu acest „antrenor” am ales să schimb domeniul de activitate (de la industria siderurgică la energie solară), și astăzi îi mulțumesc.

Trecând prin acest proces, am înțeles că nici aici nu-ți întinde nimeni covorul roșu. Sistemul te ajută să îți găsești locul doar dacă îți dorești ceva, cu adevărat, și te zbați să-l obții. Drumul meu a fost jumătate programe naționale, jumătate informare proprie. Funcționarul nu știe cine ești, ce poți, ce vrei. Ești unul din poate zecile de oameni pe care îi întâlnește într-o săptămâna. Are o jumătate de oră cu tine, în care să înțeleagă din explicațiile tale într-o germană chinuită ce ai făcut și ce vrei să faci. Iar „întâlnirile” cu autoritățile se fixează cu 2 săptămâni în avans, pentru care primești invitație scrisă acasă. Problemele cu autoritățile se rezolvă în proporție de 90% prin corespondență: scrisori, mail, plăți online. Declarațiile fiscale le trimitem pe poștă, primim decizia anuală la fel și indicațiile unde să plătim sau când primim diferențele de taxe. Locul la grădiniță și școală, toate programările vin pe poștă, cu o perioadă de grație de 2 săptămâni.

Între două lumi

Cam după 8 luni și sute de CV-uri trimise, am obținut primul job. Interviurile au fost jumătate în engleză și jumătate în germană, dar în cei 5 ani de zile cât am lucrat la firma respectivă am folosit germana doar în interacțiunea cu colegii, engleza fiind limba firmei. La firma la care lucrez acum, vorbesc mai multă germană, dar din nou, nu este obligatoriu. Însă în viața de zi cu zi, germana este necesară, mai ales în interacțiunea cu autoritățile. Cred că cea mai întâlnită întrebare pe forumurile de români de aici este: „Am primit o scrisoare, cine poate să mi-o traducă și să mă ajute să trimit un răspuns?” Germana oficială este destul de alambicată, este limba din „lege”, greu de digerat.

Îmi alint copilul în limba mea, și dacă înjur, o fac în gând, în românește.

Pentru o perioadă, am trăit între două lumi. În România, care era „acasă”, și aici. Abia după 2 ani am început să mă simt în Germania cumva „acasă”. Încă nu pot spune că este țara mea, în mare parte deoarece limba germană încă mi-e străină. Îmi alint copilul în limba mea, și dacă înjur, o fac în gând, în românește.

Nu am legături foarte apropiate cu comunitatea română din Germania. Avem câtiva prieteni români, dar nu foarte mulți. Am aplicat un principiu simplu: dacă eram în România, am fi fost prieteni? Dacă răspunul e nu, nu continui să forțez relații sau să țin musai oameni în viața mea doar pentru că vorbim aceeași limbă. Iar dacă „mă potrivesc” cu oamenii, nu contează ce limbă vorbesc. Încă mă doare când văd nedreptăți sau mizerii, care se întâmplă zilnic în România. Încă încerc cumva să ajut. Dar viața mea este acum aici, în Germania.

Avem o viață liniștită, cu timp pentru călătorii și sport

Viața e mai simplă aici și mai puțin stresantă. Sistemul funcționează foarte bine, inclusiv cel medical. Am ajuns de câteva ori la urgențe în anii ăștia – odată cu elicopterul, când s-a înfipt fecior-miu în cap, într-un morman de zăpadă, la o coborâre prea rapidă pe schiuri; și de câteva ori cu accidente mai ușoare sau infecții declanșate în week-end; și odată eu, când am căzut și mi-am rupt mâna dreaptă. Am stat și 3 ore la triere, dacă înaintea noastră erau cazuri mai grave, dar am fost luați primii când a fost urgent. În sala de așteptare a spitalului de copii este un carusel, jocuri pentru copii, cărți etc.
De bază este medicul de familie, el face recomandările. Am întâlnit medici foarte bine pregătiți, dar și medici fără vocație. Să schimb medicul de familie în cel de-al doilea caz – mi-a luat fix 5 minute, fără explicații sau cereri suplimentare.

Ettaler Manndl, mai 2015

Faptul că nu stau pe drumuri pentru cea mai banală problemă administrativă îmi ușurează enorm viața. Faptul că îmi știu copilul în siguranță (merge singur la școală și dacă la ora 8:00 nu e în clasă, mă sună imediat cineva de la școală) mă lasă să îmi fac meseria fără griji inutile. Și meseria mea înseamnă multe delegații în afara Germaniei, perioadă în care soțul meu este părinte singur și se descurcă fără bonă sau alte ajutoare.

Avem o viață liniștită, cu călătorii și timp pentru sport. Dacă vreau, pot să merg cu bicicleta la muncă, pe pista special amenajată pentru asta, fără să îmi fie teamă că mă lovește vreun șofer nervos. Și aici sunt ambuteiaje, mai ales la orele de vârf, dar nu auzi nici un claxon. Și mi se acordă prioritate ca pieton, chiar în locuri unde nu există semafor. În cartiere, se circulă cu 30 Km la oră. Am luat amendă de viteză – 25 de euro, cu poza si numărul mașinii, pentru 35km/h. La 33km/h se termină toleranța, încep amenzile. Vin acasă – le plătești. Dacă nu le plătești, după o anumită perioadă poți ajunge la condamnare și închisoare. Nu există negocieri sau discuții cu Poliția. Nu ai cu cine. Fronda e alegerea ta, la fel ca și consecințele.

M-am obișnuit aici, însă nu excludem o nouă emigrare

„Îmi place România, este frumos, dar de ce vorbesc oamenii atât de urât și de ce se ceartă tot timpul?”…

La început mi s-a părut totul foarte inflexibil și riguros. Prea multe reguli. Acum înțeleg rostul multora dintre ele și unde au dus. M-am obișnuit aici, îmi este comod și confortabil, însă nu excludem o nouă emigrare. Poate într-o țară mai caldă, poate pe un alt continent. Măcar ca experiență, însă nu înainte ca Luca să aibă drumul clar definit. Și poate, la final, ne vom întoarce să ne încheiem aventura acasă, în România, unde revenim cu drag în vacanțe, dar unde astăzi nu aș mai trăi. Sau, ca să îl parafrazez pe Luca, după ultima vacanță „acasă”: „Îmi place România, este frumos, dar de ce vorbesc oamenii atât de urât și de ce se ceartă tot timpul?”…

Poate că în 20-30 de ani, se va schimba și România. Îi datorez multe, este țara care a pus bazele a ceea ce sunt, unde încă avem părinții, prietenii. Îi datorez multe și Germaniei, țara care m-a deschis cu adevărat și m-a învățat toleranța. Dar viața mea e încă drumul. Și drumul meu nu știu unde va duce.

Foto: Maria Samoilă