Alina Tran locuiește de 19 ani în Norvegia. Prinsă între două lumi, negăsindu-și locul în niciuna și aparținându-le amândurora, cu dor de patria natală și de cea de adopție, în egală măsură. Vi se pare cunoscută povestea? Vă invit s-o citiți…
Cu cățelul, Sam
„Am venit în Norvegia din 2000, când nu împlinisem încă 20 de ani. Crescând în Craiova, oraș pe care l-am perceput dintotdeauna ca sufocant, abia am așteptat să dau la facultate și să mă mut la București. În 1999, am intrat la Facultatea de Limbi Străine, unde am studiat un an, fiind mai preocupată de libertatea nou-dobândită decât de studiul în sine. În plus, am fost dezamăgită de profesori, care le semănau leit celor din liceu – plictisiți de moarte, cu o dicție execrabilă și afișând un sictir permanent.”
Ca să schimbe atmosfera, Alina s-a înscris la o bursă de studii în Norvegia, destinată studenților din „țările în curs de dezvoltare”. Visa la Paris sau Roma, dar cum n-avea „zece pe linie”, s-a mulțumit și cu Norvegia, unde a fost suficientă media mare de la bac și cunoașterea bună a limbii engleze. La bursă, n-a putut să-și continue studiile de engleză sau filologie, așa că a ales comunicare și PR – „răul cel mai mic”, cum spune ea – „pentru că nu mă tenta nici să devin profesoară sau asistentă socială și nici să-mi bat capul cu logistica sau cu managementul”.
Șocul Norvegiei rurale
„Adaptarea a fost mult mai grea decât mi-aș fi imaginat, parțial pentru că am nimerit într-un mediu rural foarte închis, cu o vreme de coastă – adică ploaie și vânt tot timpul anului – și parțial pentru că mi s-au declanșat depresia și anxietatea și, netratându-le, m-am izolat. Norvegienii sunt distanți și timizi și-ți ia o viață-ntreagă să te-mprietenești cu ei. Pe-atunci nu se obișnuia nici măcar să pupi pe cineva pe obraz, în cel mai bun caz îmi întindeau obrazul și se așteptau la niște bezele în aer. Acum mă umflu de râs la petreceri când povestesc, dar atunci am luat totul personal, m-am simțit respinsă, eram tânără și nu dădusem de prea multe piedici, încă.
Am învățat foarte repede norvegiana, dar am și studiat ani de zile, atât pentru că eram conștientă de cât de greu va fi să găsesc un serviciu relevant ca străină, cât și pentru că nu mă simțeam de loc pregătită să trec la cămașă și birou. Un pic înainte de terminarea masteratului de studii nord-americane, am lucrat un an și ceva la o bancă, unde nu m-am integrat deloc. Apoi mi-a venit ideea să termin masteratul și, în paralel, să fac studii de interpretariat. Cu asta mă ocup, de 9 ani încoace. Îmi place meseria, dar mă împac greu cu modul cum sunt tratați interpreții, atât de către autoritățile locale, cât și de utilizatorii români. Încă nu s-a dat legea care să ne recunoască profesia, așa că, teoretic, oricine poate fi interpret. Eu am autorizație – suntem doar 9 sau 10 în toată țara, autorizați pe română – norvegiană, și în general, am destul de lucru. Traduc și din engleză, unde am studii de interpretariat, fără examen de autorizare, deocamdată.
Cu iubitul ei, Frederic, și o prietenă, Felicia
Între două lumi
Sunt aici de 19 ani și mă plâng tot timpul, ca o babă – ba de vreme, ba de oameni. Mă enervează că-i frig atât de mult timp, că vara e scurtă, că eu nu mai am 20 de ani. Mi-e dor mereu de România, niciodată de Craiova.
Pe insulițe ajungi cu bacul la prețul unui bilet de tramvai, iar în zilele de vară, mă gândesc că e cel mai frumos loc de pe pământ.
Când merg acasă, de obicei de 2-3 ori pe an, mă opresc la București. Închiriez un apartament și mă văd cu toată lumea de care mi-e drag. Îmi iau flori de la florăresele vesele, merg până mă dor picioarele, cioflăind dintr-un covrig, cumpăr cărți de la Cărturești Verona și beau Prosecco la Origo. După câteva zile, îmi vine să mă iau cu mâinile de păr – traficul, poluarea, griul permanent, înjurăturile din parcare. M-am dezobișnuit de atâta zgomot. De cum mă-ntorc la Oslo, mă gândesc că trăiesc în țara greșită și mă strofoc să fac rost de un plan să mă mut undeva la căldură. După vreo două săptămâni mă iau iar cu ale mele și uit. Se câștigă bine, ieșim în oraș, călătorim de 5-6 ori pe an, avem prieteni.
Când e soare, îmi amintesc că Oslo e port și iau cățelul cu mine la plajă, unde-i arunc surcele două ore, timp în care el latră în continuu. Avem multe insulițe unde se ajunge cu bacul la prețul unui bilet de tramvai, iar în zilele de vară, mă gândesc că acesta e cel mai frumos loc de pe pământ.
Cu Frederic Salatti și Songsit Ohm
De-ar fi s-o iau de la capăt, nu m-aș mai muta aici, dar pentru cei care au o meserie recunoscută (doctor, inginer, architect, etc), bănuiesc că e o țară ok. În plus, dacă ești amator de schi și nu ești depresiv, ai mai multe șanse sa te obișnuiești. Învățământul superior e gratuit, sănătatea e aproape total subvenționată de stat.
Acum fac FIV, subvenționat, în mare parte. În România nu m-aș mai întoarce, nu mai am la ce, dar nici nu mă văd rămânând aici. Eternul Arghezi.”
Pe Alina o găsiți pe blog și pe Instagram – alinatranphotography
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments