Valentina s-a mutat acum 7 ani la Barcelona, din amor. Amorul s-a dus, ea a rămas să se descurce singură, într-o țară unde localnicii nu vorbesc engleza, imigranții sunt priviți cu neîncredere, iar cultura are prețuri prohibitive.
Valentina Olariu, 40 de ani, ziarist și social media manager:
Majoritatea celor care mă cunosc vor spune că mă definește curajul. Eu nu mă văd curajoasă, ci mai curând aventurieră. Nu mi-e teamă de noutate, am încredere în mine, în capacitatea mea de adaptare și de a găsi în orice situație partea pozitivă. Sunt o optimistă care s-a mutat la Barcelona (Catalonia) pe 29 noiembrie 2007, din amor. Am rezistat aici șapte ani și îmi propun să mă întorc cândva în Spania, deși Barcelona nu e Spania – amplele mișcări iredentiste o dovedesc în fiecare zi, cu prisosință.
Am vizitat 16% din lume, adică 23 de țări, și nu intenționez să mă opresc vreodată din călătorit. Vin dintr-o familie care a călătorit mult – tata a fost pilot de raliu, mama a văzut toată Europa – am locuit la Brașov, Timișoara și București. Sunt obișnuită cu minoritățile (din Banat), cu turiștii (din Țara Bârsei) și cu aglomerația (din capitală). Părinții mei au lucrat în Germania și în Elveția când eu eram copil, iar poveștile lor m-au însoțit zi de zi, în copilărie.
Am ajuns la Barcelona pentru că avea mare – iar mie îmi place marea foarte mult – și pentru că este un oraș cosmopolit. Sunt în jur de 15% străini aici – fără să calculăm populația din America Latină, care, în general, are acte spaniolești. Majoritatea sunt englezi. Românii sunt în jur de 1 milion în toată Spania.
Când am ajuns aici, știam un sigur cuvânt în spaniolă: „hola!”
Catalana e o limbă total diferită, mai curând asemănătoare cu româna. Din prima mea excursie la supermarket m-am întors în șoc: eram singura care își punea lucrurile în pungi de plastic! – ceilalți aveau cărucioare de pânză sau plase mari, de rafie; când m-am urcat în lift, un vecin mi-a spus ceva, iar eu nu am avut capacitatea de a înțelege dacă e în spaniolă sau în catalană. Am plâns și m-am stresat, iar în plus am înțeles că nivelul meu ridicat de engleză nu mă va ajuta cu nimic.
M-am adaptat, cu timpul, iar când amorul și-a dat obștescul sfârșit am decis să rămân; îmi găsisem de lucru după trei luni de la sosire, am lucrat întotdeauna în engleză și am organizat nenumărate evenimente în România. Îmi place Barcelona, dar cu limite. Mâine aș pleca în altă parte (pentru un salariu bun), așa cum mâine m-aș întoarce la București. În esență, însă, aș mai sta prin străinătate până la bătrânețe, apoi ne-am pune rădăcini în orașul natal, ca să începem o afacere din turism (iubitul meu, Marius, e tot român, ne știm din școala generală, și locuiește de 15 ani în Israel – avem multe în comun, în afară de Marea Mediterană). În ultimii ani, în viața mea a fost multă luptă și multă, multă singurătate.
Îmi lipsește viața culturală de acasă. Aici, majoritatea pieselor de teatru sunt în catalană, pe care nu am de ce să o învăț, cărțile sunt la prețuri prohibitive, la fel ca biletele la operă și balet. Nu trăiesc mai bine decât la București (chiria e mare, salariul mic, țara în criză economică profundă), dar călătoresc mai mult. Asta, însă, nu are legătură cu finanțele, ci cu stilul de viață al catalanilor, pe care l-am copiat. Am fost acasă cam o dată la trei luni; de fiecare dată m-am întors plângând și m-am întrebat de ce fac asta…
Am devenit ecologistă și asocială. Mă bucur, în schimb, că aici nu interesează pe nimeni că sunt divorțată și n-am copii până la această vârstă (și că nu mă judecă nimeni pentru că nu vreau să am niciodată copii). Aici am găsit o societate mai deschisă, cumva (la o bere poți vorbi cu jumătate de bar), deși rasistă și xenofobă (le displac emigranții de orice fel), însă o societate mai falsă (nu vor fi prieteni cu tine decât dacă au un mic interes – vorbesc din experiența mea). Îți poți face prieteni ușor – mai ales printre imigranți (ca în cazul meu), dar nu poți să te duci pe nepusă masă să le suni la ușă (cum ai face în România).
Nu fac parte din societatea asta decât în măsura în care îmi plătesc taxele și impozitele.
Dacă nu ai relații strânse cu catalanii, vei fi tot timpul cu un picior în afara lumii lor. Ceea ce mie, personal, nu mi se pare rău (îmi plac mult mai mult spaniolii și nu mi-e teamă s-o recunosc). Când m-am mutat aici, în primul apartament, a venit vecina de palier să ne ureze „bun venit” și să ne spună că îi putem cere orice, mai puțin bani (a subliniat). Am înțeles că asta e principala lor caracteristică și nu le e rușine s-o recunoască – sunt zgârciți.
Am trăit câteva șocuri interesante. O doamnă foarte murdărică (doliu sub unghii de murdărică) de la o agenție imobiliară mi-a spus că nu-mi poate închiria un apartament pentru că „românii nu prezintă încredere, iar proprietarul preferă doi africani”. O puștoaică tupeistă de la o mare companie de telefonie mobilă mi-a spus că nu pot să mă abonez la ei pentru că, citez, „marocanii și românii sunt hoți”.
Sunt bine îmbrăcată și curată, am părul aranjat și unghiile tăiate; ceea ce mă pune în opoziție cu majoritatea celor care au astfel de opinii față de români. Cu timpul, am devenit super-naționalistă și patrioată, sunt mândră de părinții mei care m-au învățat să folosesc furculița și cuțitul și să nu urlu ca descreierata în autobuz sau pe stradă (am ascultat mii de conversații telefonice de când sunt aici, mai ales când mi-am uitat iPod-ul acasă). Din păcate (sau din fericire), când călătoresc în altă țară, spaniolii îmi vorbesc automat în limba lor – am început să mă îmbrac colorat și zâmbesc oamenilor pe stradă. Vară-mea îmi atrage atenția când ajung la București că vorbesc prea tare…
Dacă aș putea s-o iau de la început, aș face multe lucruri altfel. În primul rând, n-aș crede că aici e Europa Occidentală (cea din poveștile tatălui meu), ci aș înțelege țara așa cum e, cu puternice influențe maure (știu, orice spaniol – chiar și catalan – mi-ar sări la gât la auzul acestei afirmații, dar istoria dovedește că am dreptate). Apoi, aș lua totul ca pe o experiență, nu ca pe o problemă de viață și de moarte (aici oamenii sunt relaxați, lucrează mai lent și cu pauze multe, prioritatea lor e să-și trăiască viața, nu să facă bani). N-aș mai crede că te descurci doar cu engleza (am ajuns să vorbesc spaniolă bine de tot) și, la alegere, m-aș duce mai curând la Madrid, în Spania adevărată…
Una peste alta, însă, am devenit cine sunt și datorită experienței catalane. Și îmi place cine sunt. În plus, viața mea s-a schimbat radical la fiecare șapte ani, așa că cine știe care e următoarea mea destinație…
- 6 tehnici eficiente pentru a reduce stresul și a fi bine cu tine - December 5, 2024
- Piatra semiprețioasă norocoasă a lunii decembrie - December 3, 2024
- Misterele Bibliei și ale Noului Testament, în 3 documentare tv - November 28, 2024
Comments
3 Responses to “7 ani la Barcelona”
Prea multe prejudecati in articolul asta. Daca nu iti place poti oricand sa pleci din Catalunya :)) Ei sunt asa cum sunt si nu au nevoie de aplauzele sau criticile cuiva…oricui…
Ce que vous dites et rien, c’est tout un!
Prolix! “Exclamațiile și recriminațiile pe care… le răspîndește cu îmbelșugare în prolixa lui proză. IORGA, L.”
“Am trăit câteva șocuri interesante…” – ciudată combinație.
Unde te pot contacta sau “șoca interesant”?