by 24life.ro on May 30, 2015

Acasă, oriunde te-ai afla

Sila de mentalități și sistem a alungat-o din țară, dar nici Anglia n-a primit-o cu brațele deschise. O lecție de viață despre alegeri și compromisuri cu „Untamed Bianca”, care a descoperit că limbajul comun al culturii îi apropie pe oameni și te fac să te simți acasă, oriunde te-ai afla.

1Bianca Stupu este absolventă a Facultății de Istorie și Teorie a Artei, din București. După o experiență de 17 ani în jurnalism, sătulă de sistemul politizat și de nepotismele din România, în special în domeniul culturii, pe care îl cunoștea atât de bine, Bianca și-a luat inima în dinți și a emigrat în Anglia, unde a avut avantajul limbii engleze, pe care o vorbește fluent. „Untamed Bianca”, așa cum au poreclit-o prietenii pentru spiritul ei liber, neîncătușat de canoane stupide sau reguli strâmbe, locuiește astăzi la Portsmouth și povestește la fel de liber despre viața ultimilor 4 ani petrecuți în Regat.

Pe urmele soarelui

Când eram mică (prea mică să-mi aduc aminte, îmi mai aduc numai de-o întoarcere, m-a găsit un vecin hoinărind noaptea pe străzi), plecam frecvent de-acasă. Mai cu seamă pe la apus, cred că o luam pe urmele soarelui, să văd unde e casa lui. Mă apuca neliniştea pe la asfinţit, aşa că nu e de mirare că momentul meu preferat al zilei e crepusculul. Apoi, am fost mereu pasionată de călătorii, expediţii, tabere, nu existau vacanţe în care să nu fiu prin alte părţi sau pur şi simplu hoinărind cu bicicleta prin satele vecine.

Când aveam 8 ani, ai mei s-au mutat din Bârlad în Sfântu Gheorghe, în buricul Secuimii, a fost vremea românizării masive a zonei, începeau cumpliţii ani ’80 ai comunismului. Bineînţeles, copilăria nu ţine seama de regimuri politice şi erau o nebunie de păduri şi locuri de biciclat prin împrejurimi. Apoi am plecat la facultate, în Bucureşti, unde am rămas o vreme, apoi m-am întors câţiva ani în Sfântu Gheorghe, apoi am plecat definitiv din ţară, la sfârşitul lui 2011. Decizia era luată demult, dar nu aveam bani, nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam paşii care trebuie făcuţi, mi-era frică. Prin 2011, şomeră, n-am mai ţinut cont de nimic, am plecat cu 100 de lire sterline în buzunar, la o cunoştinţă care urma să mă găzduiască. Mama a bocit niţel, dar n-a spus nimic, mi-a plătit biletul de avion, fratele meu era destul de sceptic, dar nu s-a băgat, prietenii mi-au spus că sunt nebună, dar m-au încurajat.

3

Cu picioarele pe pământul aspru, dar cu spiritul liber

Sila, mai mult decât orice, m-a alungat din România

Adevărul e că ajunsesem – încă simt asta – să nu mai suport sistemul din România. Pur şi simplu toată mizeria, toate nepotismele insalubre, mai ales în provincie, unde se cunoaşte fiecare cu fiecare, sunt şi mai greu de suportat. În Bucureşti sau în oraşe mari încă ai şansa să cunoşti oameni minunaţi care te susţin pentru ceea ce eşti şi poţi, nu pentru că eşti copilul lui X – în fine, eu am avut parte de asemenea oameni. Toată mentalitatea aia de „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”, politizarea la vârf în absolut toate domeniile (în cultură, mai ales, unde mă interesa pe mine), deveniseră de nesuportat. Lovise şi recesiunea destul de dur, nu aveam bani să mă întorc la Bucureşti, dar oricum nu voiam s-o iau de la capăt în ţară. Voiam altă ţară, pur şi simplu. Iar engleza e a doua limbă pe care o vorbesc cursiv, măcar nu m-aş fi lovit de bariera lingvistică. Aşa că asta a fost. Sila, mai mult decît orice, m-a alungat din România.

Mai britanică decât britanicii

Sunt un om destul de cosmpolit, am călătorit relativ mult, pot spune (dat fiind că mereu am fost de-o sărăcie lucie). În timpul facultății am vizitat Turcia, Ungaria şi Franţa, apoi când lucram în presă, am fost de două ori în Polonia, de două ori în Finlanda, apoi a treia oară în Finlanda. În fine, am văzut mai multe ţări, am trăit 16 ani în Bucureşti. Nu am avut niciodată complexe de „provincială”, mai cu seamă pentru că sunt prea deşteaptă (şi modestă) pentru prostioare de-astea de puberi (glumesc), dar mai cu seamă din pricina anvergurii culturale.

Oul de sticlă: oribilă clădire și din aer și de la sol.

Un lucru bun pe care mi l-a dat România: mereu spun că ţara în care m-am născut m-a făcut mai britanică decât britanicii. Nu există culturi mari sau mici, există „centre” culturale (de multe ori, surprinzător, înţepenite într-o provincialitate a culturii „clasice”) şi „margini” a căror aspiraţie către centru le face de multe ori adevărate focare de avangardă şi care devin, la rândul lor, centru. Oricum, vocaţia avangardei bine făcute e de-a deveni clasică. Aşadar, nu prea pot vorbi de prime impresii, deşi nu mai fusesem niciodată în Anglia. Ce m-a surprins, dacă vrei, din avion, a fost urâțenia oului de sticlă. Nu am avut culoar de aterizare şi am survolat pe deasupra Londrei vreo 20 de minute. Oribilă clădire, şi din aer şi de la sol.

Nu mă așteptam ca unii englezi din clasa mijlocie să fie atât de găunoși

Am plecat cu mitul că în Anglia civilizaţia e la ea acasă. Nu e. Sunt seturi de reguli pe care, ca peste tot, le mai poţi fenta (nu prea mult, totuşi), dacă ai bani şi poziţie, dar care sunt de neiertat şi pe care le plăteşti scump, dacă n-ai bani şi poziţie. Pur şi simplu aplicarea legilor îi obligă pe oameni să se conformeze sau să plătească. Asta e. Nu mă aşteptam ca societatea să fie atât de „monadizată”. Bineînţeles, sînt excepţii, ca oriunde, dar e dezolant, pentru mine, să constat că nu există o reală coeziune socială, fiecare e cu „bisericuţa” lui în care, îndeobşte, eşti tolerat din diverse motive, dar niciodată integrat. Şi mai dezolant a fost să constat că oamenii aleg să se conformeze de frica legilor, nu pentru că aşa ar fi firesc. Englezii, ca și alte naţii. Nu mă aşteptam ca anumiţi englezi din pătura mijlocie să fie atît de găunoşi. Snobismul mi-a repugnat întotdeauna, bârfa răutăcioasă, politeţea şi zîmbetul de complezenţă, cu atât mai mult. Pur şi simplu transmiţi semnale false. Iar eu m-am prins destul de târziu cât sunt de false.

2

În Portsmouth, pe „insula din insulă”

De la jurnalism la spălat vase și „live-in-carer”

În ţară am lucrat în presă vreme de 17 ani, cu mici întreruperi, încă de cînd eram în facultate. În Anglia am spălat vase într-un coffee shop ţinut de un turc. Oribil. Muncă extenuantă, bani puţini, un tâmpit de coleg care mi-a spus, după două ore de cînd lucram acolo, „Eu am 40 de ani, tu ai 40, ar trebui să fim împreună”. Ce, mă? Cum sunt şi feministă şi colerică, nu l-am mai scos din porc şi măgar. Normal, mulţi purici n-am făcut acolo. Am stat în Londra doar o lună şi jumătate. M-am mutat în Portsmouth, unde m-au ajutat doi oameni absolut deosebiţi. După ce am mai lucrat cîteva luni la un coffee shop ţinut de britanici de tura asta, dar cu o muncă tot atât de extenuantă, slăbisem vreo zece kilograme în doar câteva luni, am început să aplic în „live-in carer”. Nu aveam permis de muncă în 2012, aşa că am început un NVQ Level 2, care mi-a adus mult doritele acte. Foarte greu a fost, iniţial, să obţin permisul de muncă şi numărul de asigurări sociale, fără de care nu te angajează nimeni. Propaganda făcută de ei pe vremea aceea cu, „vai, cât de uşor se obţin ajutoarele sociale (benefits)” – e o tâmpenie fără margini. Nu te angaja nimeni mai mult de trei luni, perioada legală. Munca de live-in carer – practic, un fel de om bun la toate, mi-a adus, din nou, satisfacţia de a călători, dar mi-a luat orice urmă de linişte. Sigur, e firesc ca oamenii să se aştepte la serviciile pentru care plătesc, dar, deseori, un îngrijitor are o mie de responsabilităţi – unele de viaţă şi de moarte – şi nici o urmă de înţelegere. Munca e foarte grea, ai nevoie de-o răbdare şi înţelegere infinite. Nu mă plâng de răbdare şi înţelegere, le am, dar mă plâng de „infinit”, chestia asta nu e chiar la îndemâna oricui.

Toți străinii sunt „ceilalți”

Nu cred că românii sunt priviţi în vreun fel de britanici. Dacă e vreun fel de privire, e aceea de „oarecare” – toţi străinii sunt „Celălalt”. Nimeni nu m-a privit diferit din cauza naţionalităţii mele. M-au privit diferit şi, uneori cu iritare, din cauza cursivităţii cu care le vorbesc limba şi i-a intimidat şi faptul că am o şcoală de o asemenea anvergură, cum e Istoria şi Teoria Artei. Aşa că am învăţat să nu mai povestesc despre asta, nu are sens să faci oamenii să se simtă stânjeniţi că eşti supracalificată să-i speli sau să le găteşti, deşi eu nu văd nici o contradicţie în asta. Eu credeam că e amuzant şi că avem un subiect de discuţie, toate locurile din UK au monumente extraordinare şi, fireşte, cum mă interesa subiectul, vorbeam de bisericuţa X, ca să constat că băbuţa mea nu ştia nimic de treaba cu pricina, deşi se născuse şi trăise acolo.

Întotdeauna ești la tine acasă în cultură.

Am avut şi surpriza minunată ca un englez (i-or fi plăcut şi ochii mei mari, hihihi), să se arate absolut încântat că ştiu de „Alice în Ţara Minunilor” şi să mă ducă la locul în care Lewis Carrol a scris cartea. Locul se numeşte Llandudno şi nu vreţi să ştiţi cum se pronunţă. Pe de altă parte, m-a dus să văd şi foci. North Wales e cea mai frumoasă parte a Angliei. Altă dată, o familie s-a arătat absolut încântată de faptul că ştiam că Oscar Wilde a fost închis în Reading şi de Tamisa lui Jerome K. Jerome. De unde se vede că întotdeauna eşti la tine acasă în cultură.

De ce sunt englezii atât de porniți împotriva imigranților

Clasa celor care muncesc în profesii în care s-au calificat la locul de muncă cred că e cea mai pornită împotriva imigranţilor, deşi, o tot repet de cîţiva ani, nu există un astfel de termen în condiţiile în care ţările respective fac parte din tratatul UE. Suntem cu toţii cetăţeni europeni, egali, dar unii sînt mai egali decât alţii, ei înşişi se autointitulează „underdogs”, un termen care mie nu-mi place, nu-l pot asimila, nu există aşa ceva. Îi înţeleg perfect, ei au muncit din greu să câştige drepturi sindicale, iar acum vin „the megasuperunderdogs”, dispuşi să lucreze şi mai greu, pe bani şi mai puţini. Şi underdogs au dreptate. A sărăci şi mai mult clasa săracă – vorbim de sărăcia britanică, la sute de ani distanţă de aia românească – nu poate să nu dea naştere la aberaţii de genul UKIP. În plus, britanicii, în ceea ce priveşte UE, au avut şocul din 2004, în care 2 milioane de polonezi au venit în Anglia. Două milioane. Plus ce mai au ei, nu de ici-de colo, din fostele colonii, cărora le-au acordat paşaport britanic. Subiectul rămâne deschis, dar şi în cerc vicios: atâta timp cât venitul nu se echilibrează cu consumul în ţările UE, ţările vestice vor avea de plătit electoral şi economic pentru mâna de lucru ieftină. Şi nu de azi, de ieri.

În North Wales aș vrea să stau până mor

Nu-mi lipseşte nimic din România. Scârba de mentalităţi şi sistem o tot port după mine prin lume, nu degeaba am fost poreclită „untamed Bianca”. Nici nu-mi prisoseşte Anglia. Te porţi la fel oriunde ai fi, nu poţi sări peste umbra ta. Dacă nu te îmbolnăveşti de demenţă. Şi, uneori, nici atunci. „Locuitul” în limba română, dar şi în limba engleză, tot le port după mine, oriunde aş fi. Cel mai bine cu mine mi-a fost în North Wales, un soi de tărîm magic, cu elfi şi hobbiţi. Acolo aş vrea să stau până mor.

Foto: arhiva Biancăi Stupu

24life.ro
Latest posts by 24life.ro (see all)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.