Maria Dolores P are 46 de ani, 2 copii și locuiește de 2 ani cu familia în Anglia. Soțul ei lucrează în străinătate, iar Dolores e „căpitanul” familiei, în cea mai mare parte a timpului – funcție grea, plină de responsabilități, dar și de recompense. Spune că e dificil să stai departe de prietenii din țară și de familia extinsă. Cu toate acestea, nu s-ar mai întoarce niciodată. Am rugat-o să ne spună mai multe despre muncă, educație și sănătate în Anglia, iar ea povestește…
Dolores și soțul ei la Portsmouth, un orășel-port aflat la 50 de minute de mers cu mașina spre ocean, în sud
Când am venit aici, nu știam prea clar ce vreau să fac. După nașterea copiilor am stat acasă, așa că în ultimii 8 ani nu mai fusesem angajată. La grădinița fetiței mele am întâlnit niște oameni care mi-au plăcut tare mult, iar directoarea este o femeie care a fost pentru mine sursă de inspirație. Așa că nu am stat pe gânduri și m-am înscris la un master în Early Years Education. Știți cum e vorba aceea cu „fiecare tinde să atingă maximul de incompetență”? Parcă a fost scrisă pentru mine. După o facultate de jurnalism și un master în comunicare, plus mai mulți ani de lucrat în PR, mi-am întors toata existența pe dos și m-am luat la trântă (vorba vine, că pe aici nu prea ai să vezi așa ceva) cu colegi care aveau câte 20 de ani de experiență în domeniul educației. În primul an m-am simțit jalnic. Dincolo de experiența vastă, au un nivel academic foarte ridicat și mult diferit de cel de acasă. Am început masterul și din nou prietenului meu de sus i s-a făcut milă de mine și mi-a întins o mână: o oportunitate de lucru efectiv, cu cei mici.
La job am întâlnit oameni care m-au făcut să nu renunț. Unul dintre ei este însăși persoana care a creat lanțul de grădinițe pentru care am început să lucrez. Știți cum este când ai șansa să întâlnești acei oameni care te fac să te simți acasă și care îți insuflă dorința să îți urmezi visul? Așa a fost cu ea. A început acest proiect cu un copil acum 20 de ani, acum are 12 grădinițe și 600 de angajați. Știam că sunt cei mai buni și le-am trimis un CV pentru un job part time. Am fost sunată în aceeași zi. După o săptămână începeam lucrul. Mai avusesem un job înainte, la un magazin de lux (eu care îmi jurasem că niciodată nu voi lucra în vânzări) pentru ca doream să mă conectez un pic realitatea. Și pentru că îmi plăceau hainele lor. Știam că va fi ceva de scurtă durată, dar mi-a prins foarte bine. Unde mai pui că am fost forțată să ies din blugi pentru prima oară, în ani de zile.
Prima mea zi de lucru la grădiniță a fost cel puțin interesantă. Știam că îmi sunt dragi copiii, dar mi s-a părut cam debandadă. Mi-am propus să nu judec și să fac tot ce pot ca să schimb în bine lucrurile care nu îmi plăceau. Și am reușit. Nu a fost în întregime meritul meu. Dar am participat și eu la schimbare. Sunt singura străină din această filială și lucrez cu 22 de britanice. În aproape un an de zile, nu m-a supărat nimeni și toată lumea se poartă foarte frumos cu mine. Am ajuns să știu câte puțin despre fiecare și să îmi fie dragi toate. Despre copii, nu mai zic. Masterul m-a ajutat (între timp am aflat că sunt colegă de studii cu numărul doi din companie și toată lumea a fost foarte plăcut impresionată). Dar, sincer vorbind, îmi dau seama că mai am foarte mult de învățat de la colegele mele. Pentru că experiența este cea mai importantă. Așa simt eu.
Sistemul de educație britanic e minunat
Ce îmi place aici este că societatea e mai așezată, există o disciplină a muncii și respect pentru angajat. Sistemul de învățământ e minunat. Felul în care sunt ghidați copiii e extraordinar. Ce mi se pare foarte important, este că bagajul de cunoștințe care trebuie acumulat este organizat și prezentat în așa fel încât să fie stimulate inteligența și creativitatea copilului. Nu se fac comparații între copii și nu există nepotisme. Și nici buchete de flori de milioane de lei pentru învățătoare, cum se obișnuiește la noi. Există servicii speciale care ajută copiii străini să se integreze. La noi nu a fost nevoie, pentru că amândoi cunoșteau suficient limba încât să se poata descurca. Dar mi se pare extraordinar efortul pe care îl face guvernul pentru a-i ajuta pe cei mici și familiile lor.
Părinții sunt mai relaxați, copiii petrec mai mult timp în aer liber, au mai mult timp să se joace.
Părinții sunt mai relaxați și mai puțin competitivi ca acasă. Copiii aici au mai mult timp să se joace. Petrec mai mult timp afară. Nu există psihoza de acasă cu bolile. Se îmbolnăvesc și vin așa răciți la școală/grădiniță. În primul an eram stresată, dar acum am înțeles că este mai bine așa și chiar nu se mai îmbolnăvesc așa des ca acasă. Convenția cu amândoi este că pot merge în pantaloni scurți din momentul în care sunt mai mult de 5 grade C. Așa că mare parte din iarnă se întâmplă să meargă pe-afară destul de dezbrăcați. Copiii s-au adaptat foarte bine, băiețelului i-a fost un pic dificil în primul semestru de școală, pentru că avea uneori dificultăți în a înțelege accentul, care este diferit de engleza americană, pe care o auzise în Romania și la școala internațională, unde a fost un an. Fiecare are câțiva prieteni și se simt bine la școală. Au început cursuri de karate și tenis și sunt mulțumiți (laolaltă cu miorlăielile și nefericirile vârstei).
Sistemul medical e singurul care mă sperie
Cu doctorii însă, e groasă. Medicii de familie sunt praf. Marea majoritate sunt foarte slab pregătiți, incapabili să pună un diagnostic. Am întâlnit cazul unui medic care căuta pe Google după simptome, în timp ce vorbeam. Am avut tuse convulsivă și, după 5 vizite la medici diferiți, inclusiv camera de gardă, după 4 săptămâni de tuse groazanica, m-am dus și i-am zis unuia ce am și că nu-mi trece fără Claritromicină, ca să-mi dea o rețetă.
Medicii de familie sunt praf. Marea majoritate sunt foarte slab pregătiți, incapabili să pună un diagnostic.
În spital se schimbă lucrurile. Au dotări și ești tratat foarte bine. Sistemul medical este unul dintre puținele lucruri care mă sperie aici. Deocamdată avem asigurari medicale private, dar nu este o mare diferență între stat și privat (cu excepția faptului că accesul la servicii este mai rapid). Norocul nostru că suntem în legătură cu pediatra copiilor din Romania, care a ajuns consultant pe toate problemele de sănătate ale familiei – ea mi-a pus diagnosticul de tuse convulsivă în 2 minute, prin telefon… Femeia aceasta nu este doar un profesionist de excepție, dar și un om minunat, pe care îl iubesc tare. Și de care mi-e dor să îl și văd.
Și așa ajung la partea cu ce îmi lipsește. Îmi e dor de prietenii mei de acasă. Aș vrea să îi îmbarc pe o arcă și să îi aduc pe toți aici. Aș vrea să pot împărți locurile și experiențele acestea cu ei. Din fericire, internetul reduce distanțele. Evident că nu e fel să stai la o cafea reală sau la una virtuală. De aceea încercăm să venim acasă, de 3-4 ori pe an. Și îi așteptăm și pe ei să vină la noi. Partea bună este că și aici ai șansa să cunoști oameni care îți aduc bucurie și îți întregesc viața, dincolo de familie. Nu am idei preconcepute despre cum trebuie să fie noii mei prieteni, dar nu îmi fac prietenii de dragul de a fi ocupată sau ca să nu mă simt singură. Am câțiva prieteni buni și nu doar români. Și cred că e tare frumos să poți să te apropii de cineva care nu e din cultura ta și de la care ai multe de învățat. Nu am prea mult timp de socializare, pentru că trebuie să am grijă de noi toți. Soțul meu încă lucrează în străinătate și nu e ușor să am grijă de toate. Deși vine destul de des acasă, îi simțim foarte mult lipsa. Plănuim sa vină și el definitiv, anul acesta. Până atunci eu sunt capitanul vaporului și nu e simplu să fii în bocancii unui căpitan.
Partea administrativă este foarte bine pusă la punct, totul se rezolvă prin telefon sau internet. Nu stai la cozi, personalul administrativ nu e recalcitrant. Taxele sunt mari, dar le vezi rezultatele. Dacă există, gropile din pavaj sunt astupate rapid, gunoiul e colectat la timp, flori plantate pe stradă.
Viitorul… eu mi-l imaginez frumos, cu noi îmbătrânind și bucurându-ne de copii, având mai mult timp pentru noi și lucrurile care ne plac. Nu știu dacă vom ramane aici sau ne vom muta, ne atrage ideea de a locui la țară. Cel mai important este să fim sănatoși, că restul sunt rezolvabile.
Aceasta este experiența mea și este subiectivă. După doi ani de Anglia, pot spune că nu regret decizia luată. Am ieșit din zona de confort și am făcut acest lucru atât pentru copii, cât și pentru mine. Dacă nu aș fi încercat, aș fi avut regrete. Singurul este că nu am plecat mai devreme…
Citiți aici prima parte a poveștii lui Dolores – Emigrare după 40 de ani: „Niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero”
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments