Cred că asta e soluția: să renunţăm odată pentru totdeauna la ipocrizie. Să nu ne mai prefacem că ne pasă de copii în timp ce-i ţinem 7 ore la şcoală ţepeni în bancă şi să începem să gândim politici de stat pentru ei. Toate politicile.

„Eu recunosc oricând că prefer compania elevilor; cu ei râd, mă distrez, mă simt mult mai bine alături de ei prefăcându-ne că nu sunt 30 de ani între noi, decât alături de majoritatea colegilor mei.”
Lăcrămioara Bozieru este profesoară de engleză la Liceul Mihail Sadoveanu, din București. Și autoare la Sereniti, unde are articole pline de savoare și o prezentare simpatică, imposibil să n-o îndrăgești, din prima: „În clasă e mai ceva ca la rodeo. Dacă nu te ţii bine, dar bine în şa, elevii te vor arunca jos de nu te vezi – singurul sfat care mi s-a dat în prima zi în care am păşit într-o sală de cursuri ca profesor, acum 20 de ani. De atunci şi până acum am călărit bestia cu îndârjire; uneori mă azvârle în ţărână, îmi sparge dinţii sau mă calcă în picioare, dar de cele mai multe ori profesorul şi bestiile se adapă împreună, îşi ling rănile sau râd unii cu alţii, unii de alţii.”
Am rugat-o să ne spună câte ceva despre „rodeo-urile” la care participă zilnic în clasă de mulți ani încoace și domnia sa a luat de coarne taurul sistemului și l-a pus la pământ. „Eu cam spun lucrurilor pe nume”, a zis. „O să ne ia lumea la șuturi”. – V-am spus că e imposibil să n-o îndrăgești!…
Am ajuns să-mi ascult mai mult elevii şi, spre norocul meu, asta mă ajută să relaţionez mult mai bine nu numai cu ei, dar şi cu propriul meu fiu mai mic, abia intrat în adolescenţă.
24life: Sunteți profesoară de 15 ani, ce s-a schimbat la clasă în acest timp?
LB: Uneori mi se pare că predau deja de prea mult timp. Nimic nu mai este la fel ca în primul meu an de învăţământ, nici manualele insipide, dar nici elevii cărora le lipseşte aproape complet respectul pentru autoritatea educatorului, o autoritate pe care acesta trebuie să şi-o câştige cu totul altfel decât impunându-şi brutal voinţa doar în virtutea rolului pe care crede că îl joacă.
Ceea ce este cu adevărat întristător este faptul că majoritatea claselor sunt sever afectate de o atomizare a colectivelor de elevi. Sigur că ,,bisericuţe” au existat dintotdeauna, dar fragmentarea este acum tot mai acută, reflectând desigur, procesul similar de alienare al adulţilor.
Şi mai este şi o brutalitate latent, care nu atingea asemenea proporţii până relativ recent. Violenţa verbală-înjurături imposibil de reprodus sau doar popularul apelativ ,,FĂ”-, cea psihologică, insulta, chiar şi violenţa fizică-şuturi în fund, îmbrânceli sau palme – nu lipsesc din peisaj, nici măcar în colegiile naţionale ca cele în care au studiat copiii mei.
24life: Care sunt cele mai „trăsnite” lucruri pe care vi le spun elevii sau părinții?
LB: Nu ştiu dacă e tocmai un lucru trăsnit, dar sigur nu pot uita o mamă a unui băiat care mă suna în jur de 10 seara să mă anunţe că fiul ei urma să nu vină la şcoală, câteva zile. Întotdeauna era o enterocolită ale cărei simptome erau descrise de mamă cu lux de amănunte; culoarea, mirosul şi frecvenţa scaunelor diareice, consistenţa vărsăturilor, ce să vă mai spun, toate detaliile.
,,Nu v-aţi plictisit de soţul dumneavoastră, după atâta timp?”
Cât despre elevi, ei sunt atât de lipsiţi de inhibiţii, încât de la rugămintea de a le face brioşe sau a le aduce gem şi până la întrebări personale – ,,Nu v-aţi plictisit de soţul dumneavoastră după atâta timp?”- am auzit cam de toate.
24life.ro: Care e atmosfera în Cancelarie? Cum încearcă profesorii să facă față situației?
LB: Aşa cum nu sunt două familii identice, nici cancelariile nu sunt toate la fel. Am prietene profesoare care adoră mediul în care lucrează şi se simt ca acasă, dar ştiu la fel de multe cazuri în care nu lipsesc tensiunile sau bârfele. Soluţiile sunt, ca întotdeauna, personale.
Eu recunosc oricând că prefer compania elevilor; cu ei râd, mă distrez, mă simt mult mai bine alături de ei prefăcându-ne că nu sunt 30 de ani între noi, decât alături de majoritatea colegilor mei.
24life: Ce nu merge, din punctul dvs de vedere, ca profesor? Cum ar arăta școala într-o situație ideală?
LB: Multe nu merg. Prea multe. Pentru început, nu putem vorbi de plasarea elevului în centrul actului educațional, dacă vom accepta în continuare clasele cu efective supradimensionate – la Colegiul ,,Spiru Haret” unde învaţă fiul meu, sunt 37 de copii în clasa a VIII-a.
Veţi spune că aşa era şi cu decreţeii, care erau 40 în clasă. Adevărat, însă generaţia mea era obedientă până la prostie, orice abatere şcolară sau comportamentală era pedepsită fizic şi fără vreun risc de reclamaţie din partea familiei care, de cele mai multe ori, pedepsea copilul mai sever dacă era informată cu privire la vreo problemă disciplinară.
În locul unei discipline prosteşti cum e educaţia tehnologică, copiii ar trebui să aibă ateliere de fotografie, croitorie, film, decoraţiuni, reclame sau desen.
Noul Satut al Elevului nu îi permite profesorului nici să-i atragă atenţia elevului de faţă cu colegii, aşa încât un elev de 16 ani care îşi pune picioarele pe banca din faţă sau pe fereastră în timpul orei de matematică – un caz absolut real, la clasa al cărei diriginte sunt – nu mai poate fi atenţionat, deci va continua să perturbe procesul didactic, oricum dificil prin natura disciplinei.
Într-o situaţie ideală, clasele nu ar depăşi 20 de elevi, sălile de curs ar fi toate dotate cu proiector, calculator, table smart şi conexiune la internet. În acelaşi timp, profesorii ar trebui să beneficieze de pregătire de specialitate pentru utilizarea acestor tehnologii şi de schimburi de experienţă pentru a se ţine la curent cu diverse abordări.
Nu doar cei din urban, ci mai ales în mediul rural, unde este şi mai mare nevoie ca elevii să vină la şcoală, să înveţe, să înţeleagă importanţa educaţiei pentru viitorul lor. Acolo unde sărăcia face să nu aibă caiete sau manual, auxiliare didactice sau cărţi de citit, introducerea acestor tehnologii s-ar dovedi salutară şi ar încuraja, poate, şi familiile să-i susţină pe copii la şcoală în ciuda greutăţilor.
Cel mai important mi se pare ca să dispară educaţia în schimburi. Este catastrofal în mediul citadin actual ca elevii să petreacă mai bine de jumătate din anii de studiu după-amiaza. Majoritatea părinţilor pleacă la serviciu în zori, iar copiii lor ajung înapoi de la cursuri după ora 7 seara, chiar 8.30, cei de liceu, astfel încât contactul esenţial cu familia este aproape inexistent.
24life: Cum vi se par manualele?
LB: Manualele de engleză acceptate de Minister sunt produse de edituri străine şi sunt chiar bune, multe dintre ele. Chiar şi aşa sunt probleme. Spre exemplu, cele de clasa a XII-a sunt corespunzătoare nivelului C2 maxim de cunoaştere a limbii engleze, în timp ce programa pentru Bac abia ajunge la cel B2, deci manualele sunt mult peste nivelul examenului de competenţe şi, sincer vorbind, impenetrabile pentru elevul de nivel mediu, cu atât mai puţin accesibile celui sub intermediar.
La celelalte discipline problema este mai gravă pentru că toţi profesorii de ştiinţe exacte se plâng de incongruenţele dintre programele şcolare şi manuale. Este practic imposibil de studiat matematica la nivelul necesar examenelor naţionale fără a folosi cel puţin un auxiliar ce trebuie achiziţionat de familie.
24life: Ce nu înțelege lumea? (părinți, profesori, elevi). De ce sunt în conflict permanent, când de fapt cu toții vor ca treaba să meargă bine? Cine e de vină?
LB: Vina este indiscutabil comună: şcoală, familie, societate. Nu se pot disjunce, dar nici nu sunt probleme apărute acum. Să nu uităm că majoritatea părinţilor elevilor de liceu sunt decreţei care au crescut obedienţi şi nu înţeleg rostul independenţei, aşa că nu văd cum ar putea protesta împotriva unei curricule demodate şi lipsite de aplicabilitate.
Mai rău este faptul că nu cer tocmai ceea ce ar putea schimba în bine atmosfera şcolară, anume modernizarea programei şi clădirilor. Finanţarea corespunzătoare ar permite crearea de laboratoare funcţionale, în care elevii să înveţe prin experiment fizica, chimia sau biologia, în loc să stea ţepeni în bănci incomode.
În locul unei discipline prosteşti cum e educaţia tehnologică, aceşti copii ar trebui să aibă acces la ateliere în care să descopere ,,lucrul manual”, dar nu în forma de acum 35 de ani, ci sub forma fotografiei, croitoriei, filmului sau decoraţiunilor, al reclamelor sau desenului.
Am renunţat la stricteţea noţiunilor gramaticale şi lecţiilor riguroase în favoarea comunicării libere.
Profesorul nu poate rămâne încremenit în dictare, ca acum decenii, el are obligaţia de a se adapta, inclusiv comportamental la această generaţie care are nevoie de afecţiune, mai mult decât de cunoştinţe.
După 15 ani de învăţământ, am descoperit că pot să iau toate orele mele de gramatică şi literatură şi să mi le bag undeva; elevii mei voiau să-mi vorbească despre ei mai mult decât despre condiţionale şi am fost nevoită să fac inimaginabilul – am renunţat la stricteţea noţiunilor gramaticale şi lecţiilor riguroase în favoarea comunicării libere.
Am ajuns să-mi ascult mai mult elevii şi, spre norocul meu, asta mă ajută să relaţionez mult mai bine nu numai cu ei, dar şi cu propriul meu fiu mai mic, abia intrat în adolescenţă.
Părinţii? Ei sunt hărţuiţi din toate părţile: vor binele copiilor şi nu prea văd cum să-l ofere, sunt presaţi de media ca niciodată până acum, sunt influenţaţi de colegii de serviciu şi vor să-şi vadă demersurile reuşind. Ce poate fi mai greu? Lor le-aş adresa rugămintea de a avea măcar uneori încredere în profesori; unii chiar încearcă să urnească sistemul într-o altă direcţie.
24life: Ce credeți despre homeschooling?
LB: S-a tot bătut monedă pe ideea de homeschooling de când cu declaraţia Danei Nălbaru. Eu nu cred în soluţii universale şi atunci nu am cum să cred că învăţământul de masă e singura variantă corectă.
Ceea ce mă revoltă este tocmai faptul că statul nu recunoaşte şi nu legiferează o astfel de alternativă educaţională, că nu oferă finanţare pentru familiile care optează pentru aceasta, aşa cum o face ipocrit, pentru şcolile private.
Orice părinte care înţelege limitările unui astfel de sistem la fel de bine cum îi cunoaşte marile virtuţi ar trebui să aibă tot sprijinul autorităţilor tocmai pentru că în centrul atenţiei trebuie să fie copilul şi educarea optimă a acestuia, nu orgoliile răsuflate ale unor specialişti.
Da, cred că asta e soluţia: să renunţăm odată pentru totdeauna la ipocrizie. Să nu ne mai prefacem că ne pasă de copii în timp ce-i ţinem 7 ore la şcoală ţepeni în bancă şi să începem să gândim politici de stat pentru ei. Toate politicile.
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments