Barbu Ollănescu-Orendi, Aşa a fost să fie

Barbu Ollănescu-Orendi – „Aşa a fost să fie” (Editura Humanitas, 35 lei)

Un titlu reflectând profund sufletul românesc, de împăcare cu greutăţile şi nedreptăţii vieţii, de resemnare, în ultimă instanţă.

Totuşi, încă din prefaţă autorul ţine să avertizeze: „Nu sunt dintre cei „programaţi” să uite, iar să ierte, nici atât.” Mai precizează şi că nu este nici istoric, nici scriitor şi se teme ca nu cumva memoria să-i fi jucat feste şi, după atâţia ani, să fi încurcat personaje şi date.

Ceea ce, poate, s-o fi întâmplat, pe alocuri. Însă, trecând peste eventualele inadvertenţe, cartea reuşeşte să recreeze o atmosferă, o lume, conturează personaje, situaţii de viaţă şi se citeşte foarte uşor. Asta pentru că, deşi este scrisă de un octogenar, naraţiunea are sprinteneala şi prospeţimea unui spirit tânăr – de altfel, evenimentele din copilărie, tinereţe şi maturitate sunt relatate mai pe îndelete decât cele trăite după vârsta de 50 de ani.

Primele capitole descriu aproape cinematografic viaţa bucureştenilor din upper-middle class, cu un termen de astăzi. Amândoi părinţii munceau, iar copilul era dus şi luat de la şcoală de guvernantă. Mergeau pe jos din fosta piaţă a Operetei în piaţa Lahovary. Dimineaţa, pe drumul cel mai scurt, iar la prânz, pe un traseu mai sinuos, cu opriri pe la rudele sau prietenii cu copii de vârsta autorului-personaj principal. Sunt menţionate dineurile de familie, cu peste 20 de oameni în jurul mesei, nu doar cu servitori care ajutau amfitrionii, ci şi cu pianist, pentru crearea atmosferei. Ei bine, această viaţă privilegiată a luat sfârşit în 1944, când părinţii s-au refugiat, de teama ruşilor, pe valea Prahovei. Iniţial au locuit într-o casă ţărănească, apoi părinţii au cumpărat o pensiune pe drumul dintre Predeal şi Râşnov, de care s-au ocupat până în 1947, când a fost rechiziţionată. Când au fost scoşi din barou, ca reprezentanţi ai burgheziei, tatăl s-a angajat ca ajutor de lăcătuş la uzinele „23 August” , iar mama a dat, până la sfârşitul vieţii, lecţii de pian şi franceză. Prăbuşirea stilului de viaţă al acestei familii, de la dejunuri luate la Capşa, frecventarea Jockey Club-ului, a hipodromului, concerte săptămânale la Ateneu şi călătorii în străinătate până la interzicerea practicării avocaturii, scoaterea în două ore din locuinţă şi mutarea în nişte cămăruţe dintr-o piviniţă insalubră, cenzura autoimpusă de frică, totul este relatat alert şi firesc, fără imprecaţii sau văicăreli – în pofida avertismentului din prefaţă.

Tonurile amare apar mai târziu, când însuşi autorul se confruntă cu lipsa de caracter a unor prieteni sau foşti colegi, care nu vor să aibă nimic de-a face cu fostul condamnat politic sau solicitantul de viză pentru Germania care devenise autorul. Aşa relatează atitudinea duşmănoasă a unui văr de departe, care, de teamă să nu se afle că se înrudeşte cu acest „fost”, îl şicanează permanent. Sau aminteşte lecturile din „Scânteia” făcute de deţinutul politic Alexandru Paleologu, întru reeducarea colegilor săi de celulă. Tot fără prea multe comentarii aminteşte şi scenele de neverosimilă omenie petrecute în închisoare, nu doar dintre colegii de suferinţă, ci şi cele avându-i drept protagonişti pe cerberi.

O carte care merită citită, fie şi numai pentru a afla coordonatele normalităţii româneşti, înainte de a fi curmate de către comunişti.