Am vizitat 44 de țări și am văzut 3 din cele 7 minuni ale lumii moderne (Machu Picchu, Petra și Colosseum) și Angkor Wat, am urcat pe Kilimanjaro și am străbătut jungla amazoniană, dar călătoria la Machu Picchu a fost cea mai intensă experiență dintre toate.
Pe la 12 ani am aflat pentru prima oară despre incași, la orele de geografie, unde ni s-a povestit despre fiii Soarelui și misteriosul oraș Machu Picchu. M-am resemnat, căci în acea vreme nu aveam voie să trecem granița nici până în Bulgaria, darămite să traversez Atlanticul spre un loc cvasinecunoscut.
Doar că lucrurile se schimbă, iar visurile copilăriei nu prea se negociază, așa încât în 2006 atunci când mi s-a propus să aleg între Peru și orice altceva, am ales fără să clipesc – incașii. Expediția avea mai multe module, însă în aburii pregătirilor tot ceea ce mă interesa erau Inka Trail și Machu Picchu. Mai știam vag că vom merge și în jungla amazoniană și pe Lacul Titicaca, însă nu consideram că trebuie să îmi bat prea tare capul cu asta.
Când am plecat în Peru eram cu gândul doar la Machu Picchu și aveam capul plin de legende. Nu știam că aveam să trăiesc 21 de zile ca și cum m-aș fi mutat în atlasul de geografie, că mă voi simți însoțită prin munți de spiritele incașilor; nu știam să spun „Mulțumesc!” în quechua (Sopaki!), că voi privi apusul soarelui în lacul sacru mestecând frunze de coca și că mă voi întâlni în junglă la 9 dimineața cu un rainbow boa, un șarpe rar, de obicei întâlnit doar prin muzee; acum, după 10 ani, știu că această expediție mi-a dat curajul de a explora cu adevărat, de a simți mândria unui popor care nu uită cine i-au fost înaintașii și mai știu că momentul ACELA, în care am pătruns prin Poarta Soarelui și am văzut pentru prima oară Machu Picchu, este încă cel mai plin de fericirea victoriei și mai intens moment din toate călătoriile mele de până acum!
După un zbor care a durat cam 22 de ore (cu tot cu escale), mi-am inceput călătoria, firește, în Lima (Orașul Regilor). Lima e un stup vesel care zumzăie continuu, plin de jovialitate și căldură, dând senzația că toată lumea e prietenă cu toată lumea, deși sunt cam 12 milioane de oameni care îi străbat străzile, zilnic. Centrul orașului, declarat sit UNESCO și parte a patrimoniului mondial, este un loc mândru, cu clădiri elegante, construite în stil colonial, cu porți înalte de lemn sculptat într-un stil sofisticat și oarecum apus, de culoare foarte închisă, care contrastează cu pereții extrem de albi.
Lima, schimbarea Gardei la Palat
Lima, Plasa de Almas, Palatul prezidențial
Cu grupul la Trecătoarea Femeii Moarte
Primul par pe Drumul Incașilor
Momentul în care am pătruns prin Poarta Soarelui este cel mai plin de fericirea victoriei și mai intens din călătoriile mele de până acum
Am început aiurea, „à la Codruța”: în prima dimineață mi-a înțepenit spatele și o oră nu m-am mai putut mișca. M-am speriat teribil că întreaga drumeție e complet compromisă. Singura soluție fiind să mă mișc, încet-încet m-am mobilizat și am făcut primul drum în Piața Centrală (Plaza de Armas), la Palatul prezidențial. Aici, la fiecare 4 ore, timp de 10 minute, poți fi spectatorul schimbării spectaculoase și complicate a gărzii, vis-a-vis de Catedrala San Francisco. Apoi am vizitat Muzeul Aurului unde m-am întors în timp cu 500 de ani, cu povești despre incași, regele Atahualpa a cărui răscumpărare din mâinile spaniolilor a umplut cu aur o cameră imensă, despre Kipu (sistemul unic și extrem de precis prin care numărau populația, animalele, etc.) și cum au fost făcute liniile de la Nazca, apoi zeul Tumi, etc… Fascinant!
În Lima la ora 18 este deja întuneric, dar asta nu inseamnă deloc că pulsul orașului scade! Pentru a ne refugia din zona zgomotoasă cu claxoane și freamătul magazinelor, am cutreierat parcurile cu expoziții ambulante de pictură și ceramică și mici amfiteatre, unde se cântă live despre pasiune și dragoste, iar perechile dansează tango până târziu…
Nu știu dacă 3 zile au fost de ajuns pentru a spune „am văzut Lima”, dar nici nu am avut timp să mă întreb prea mult despre asta pentru că ne-am urcat într-un avion micuț și cam firav, care avea să ne catapulteze undeva în jungla amazoniană.
Din portul Callao la o oră în largul Atlanticului ai parte de mirarea de a înota împreună cu focile din Insulele Palomino; trăind într-o rezervație marină strict supravegheată în care nu au parte de prezența invazivă a omului, nu au nici o problemă să se apropie și să înoate alături de ființele ciudate în costume negre (scafandri?)… Se apropiau curioase și jucăușe, întinzând mustățile mirositoare a pește!
Lecția nr.1 în junglă: Dacă nu ataci, nu ești atacat
Văzută de sus, jungla peruviană apare printre nori compactă și verde, un plămân imens scindat unduitor, cu lenevie, doar de râul Tambopata, afluentul misticului Amazon.
Am fost izbăviți de avionul șubred în aeroportul Puerto Maldonado, o palmă de loc în care pădurea a fost defrișată strict funcțional, fără nici un fel de pretenție decorativă. Părea că suntem primii români care pun piciorul pe acel aeroport, căci codul României nu se găsea în calculator. Eram ca într-o bulă în care abia puteai respira din cauza căldurii și umidității foarte mari, în câteva minute deja leoarcă de transpirație. Eram în junglă!
In jungla, prima intalnire cu un boa curcubeu
Urcuș pe un arbore de Sequoia in jungla amazoniană
La trecătoarea Dead Woman
Pod pe drumul incașilor
Prima lecție pe care ne-au dat-o ghizii locali: „Dacă nu ataci, nu vei fi atacat! Nu vă panicați!” și ne-au repetat-o până când am fost capabili să mergem noaptea pe râu în sus, să vedem caimanii la vânătoare; apoi să căutăm prin pădure cuiburi de tarantulă (care devine timidă în fața luminilor de lanternă!), maimuțe, fluturi imenși de noapte, miriade de insecte, iar la final, culmea!, am găsit într-un copac un esmerald boa, care se pare că din fericire tocmai mancase (ghidul dixit!) și stătea satisfăcut, înfășurat pe o cracă fix deasupra locului unde se oprise grupul nostru… Ghidul a considerat că acela este cel mai bun moment și cel mai bun loc (exact sub locul unde trona șarpele cel verde!) în care să stingem lanternele, ca să ascultăm zgomotele junglei și să simțim pulsul viguros al pădurii, noaptea! Mmmm – can we panic now?!?
Vâslind pe râu sau mergând prin pădure am văzut capibara (un fel de porcușori cu botul mare și bombat, dar foarte simpatici), papagali uriași, viu colorați, stinky birds (păsări care miros foarte urât pentru a-și proteja de șerpi cuibul și ouăle), țestoase, pești piranha, rainbow boa, arbori uriași de ficus (goi pe dinăuntru, semănând a catedrală naturală în care un om poate intra cu ușurință), termite (care mergeau în șir indian pe lângă bungalow-ul nostru exact ca in filmele cu Tom și Jerry). Am mâncat orez gătit direct în frunze uriașe de ficus, nuci braziliene pe care le spărgeam în curte direct cu maceta, banane pitice și fructe de lucuma.
În vechea capitală a imperiului, la 3000 metri altitudine
După junglă a urmat orașul Cusco, vechea capitală a imperiului și am avut 2 zile la dispoziție pentru a ne acomoda cu altitudinea celor 3.000 de metri. Urma să plecăm în munți, iar după un urcuș de 5 zile, să ajungem la Machu Picchu. Până să pornim pe Inka Trail, am avut parte de o repriză de rafting prin Valea Sacră a incașilor, pe apele râului Urubamba. Apoi am pornit în mai intensă experiență de ascensiune pe care am avut-o vreodată: Inka Trail, drumul sacru parcurs de regii incași în 3 luni, mergând cu toată familia regală (inclusiv mumiile familiei!) de la Cusco (capitala administrativă) înspre Machu Picchu (capitala religioasă), finalul fiind la Vilcabamba (capitala militară).
Timp de 5 zile am mers pe trepte vechi de 500 de ani, pe urmele alaiului vechii Curți; am trecut pe lângă sate în care încă se mai vorbește quechua, limba incașilor, prin văile Anzilor, largi, impresionante, cu puncte de observație (Runtu-Racai, Vilcanota, Winay-Wayna), un urcuș continuu care depășea zona de păduri umede (cloudy forest), pășunile cu lame și alpaca păscând cuminți, mereu mai sus și cu mai puțin oxigen, până la 4.275m, prin Dead Woman’s Pass (trecătoarea Femeii Moarte).
La Machu Picchu mai poți ajunge cu trenul din Cusco în 3 ore jumătate în gara Aguas Calientes, de acolo cu autocarul până la intrarea în sit.
După 4 zile de trepte care parcă nu se mai terminau, drumul începe să coboare, semn că mai ai câteva ore și ajungi la vestita Poartă a Soarelui (Inti Punku) și prin ea întregul Machu Picchu (Muntele Sacru) ți se oferă ca pe o farfurie – de un verde ireal, înconjurat de munți ca o fortăreață naturală, invitând la explorare, la povești mistice despre măreție și ritualuri uitate pentru recolte bogate, pentru bunătatea zeilor și a spiritelor. Machu Picchu era un oraș religios, locuit în majoritate de femei, care oficiau ritualurile în cinstea Regelui Soare în zona sacră (cea în care se aflau Templul Soarelui, altarele de rugăciune, mormintele, locurile de sacrificiu, zidul energiei). Zona de locuit putea găzdui simultan cam 800 de oameni, hrăniți cu recoltele celebrelor terase stratificate săpate în munte – zona agricolă. În afară de Soare, zeul suprem, incașii se închinau pământului, vântului, munților și considerau în general că toate lucrurile au un spirit care trebuie respectat.
Ultima seară pe Drumul Incașilor
Ultimul urcuș spre Machu Picchu
Orașul este un labirint de temple, altare, coridoare, sisteme complicate de colectare a apei, case cu ziduri făcute din pietre care nu sunt lipite între ele cu nimic și totuși stau perfect aliniate, după atâta timp! În trecut doar membrii familiilor nobile aveau acces în acest oraș spiritual, iar sentimentul de privilegiu se păstrează și acum. Retrasă din calea turiștilor, undeva pe drumul care duce spre Wayna Picchu (Muntele tânăr), am simțit pentru prima dată că pământul respiră… E ceva magic acolo!
Ce caut eu aici?…
Când credeam că după experiența Machu Picchu nu mai e nimic care să mă poată impresiona, am ajuns la ultima parte a călătoriei: Lacul Titicaca (altitudine 3.800m, 65 km lungime și 43km în lățime). Se spune că din apele acestui lac a ieșit cândva corabia zeului Viracocha, războinicul cu barba roșcată, trimis de însuși Soarele pentru a conduce poporul incaș. Așadar și lacul are un spirit sacru! Aici i-am vizitat pe indienii Uros, oameni liberi care trăiesc pe insule plutitoare, în sate făcute complet din stuf (cotora). Am mers cu vaporul mai multe ore până când în depărtare se zărea vag un țărm despre care ni s-a spus că este granița cu Bolivia; atunci am avut un moment de cădere și singurătate în care m-am intrebat „Ce caut eu aici? Ce căutăm noi în partea asta de lume? Nu mai bine stăteam acasă?”… Mi se părea că toți oamenii pe care îi cunosc, familia, toate reperele mele sunt atât de departe și îmi era dor de toți!
Lacul Titicaca – Indienii Uros
Cu bărcile localnicilor uros, pe Lacul Titicaca
Ofranda adusă lacului
Spre seară am ajuns pe Insula Antamani (undeva pe lac), unde trăiește o comunitate mică, extrem de ospitalieră, care ne-a găzduit pentru o noapte în propriile lor case (fără electricitate, cu sobe de pământ), ne-au îmbrăcat în hainele lor tradiționale și ne-au trimis la templu. Acesta se ridica pe cel mai înalt deal al insulei și este dedicat zeilor Pacha-Tata și Pacha-Mama; acolo, înainte de apusul soarelui, am indeplinit un ritual care consta în înconjuratul templului de 3 ori, un mod anume de a sufla în vânt frunzele de coca pe post de mesageri către răsărit ai dorințelor pe care vrei să ți le îndeplinească Pacha-Tata. A urmat nu apusul, ci căderea soarelui în apele lacului – datorită altitudinii a coborât sub orizont cu mare repeziciune, în doar câteva minute! La scurt timp am avut parte de o boltă miraculos de clară, inundată de stele, unele vizibile doar în emisfera sudică (Crucea Sudului, Venus, etc.). Întorși în sat, am început petrecerea, acolo pe insula aceea mică, pierdută de lume. Cu hainele tradiționale pe mine, am dansat în jurul focului, am cântat, ne-am îmbrățișat cu gazdele, ne-am îmbrățișat între noi, și totul părea simplu, fericit și curat…
Foto: Gabriel Popa
Inspirational quote: “A bird doesn’t sing because it has an answer, it sings because it has a song” (Maya Angelou)
- Ce am învățat din călătoria la Machu Picchu - January 2, 2016
Comments
1 Responses to “Ce am învățat din călătoria la Machu Picchu”
Super experienta! Ce m-a bucurat cel mai mult e cand am vazut pe unde a ajuns emblema Rapidului 😀