Cea mai bună poezie din clasă

Lorena Ciubotaru

Lorena Ciubotaru, fostă actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, stabilită de ani buni la Amsterdam. Lorena scrie, cu talent și umor, despre oameni și fapte în Olanda și România. Și face haz. Inclusiv de necaz.
Lorena Ciubotaru

A scris-o când avea 6 ani. Cu ea a câștigat copilul meu concursul de poezie pe clasă. Exact în octombrie, de luna cărții, la olandezi. Poezia a stat expusă în holul școlii, lângă celelalte poezii, timp de o lună! Dimineața treceam pe lângă poezie. Și mă tot gândeam – oare așa o fi început și Eminescu?…

Învățământul olandez a fost și încă mai este o mare nebuloasă. Acum, după ceva ani, parcă am început să-l înțeleg și să-l accept. Poate că nu e cel mai bun, dar cu siguranță nici cel mai rău. Școala primară (și nu intru prea mult în detalii) este o joacă în primii ani. Pe urmă, copiii încep să citească și să socotească. Cam ca la noi. La noi încep la 6 ani, ai lor la 4 ani. Știu, veți zice – cum așa? Uite așa! Și credeți-mă că e bine.  Fără somn la prânz, fără mâncare făcută la școală cu tot felul de certificări, doar cu banalul sandwich și un fruct plus apă. Lecțiile sunt frumoase. Și dacă zic eu asta, înseamnă că m-au cucerit și pe mine, cu sistemul lor. Copiilor le place să meargă la școală.

Într-o zi, iau copila de la școală și ea îmi zice bucuroasă că a câștigat un concurs de poezie. Pe clasă. Asta se întâmpla când de abia împlinise 7 ani. Eu, foarte mândră – fata mamei! Și despre ce e vorba în poezie? Ei, surpriză! îmi zice ea. Aha! Și când pot vedea creația ta? Maine, la școală. Cam asta a fost conversația.

Când am citit-o, era să pic pe jos

A doua zi, de emoție, am plecat mai devreme de-acasă și am ajuns primele la școală. Voiam să văd creația. Se deschide ușa școlii, urcăm și ajungem în clasă. Mă uit repede după poezie. Unde e? Uite-o! Era frumos așezată pe peretele din fața clasei! Și o citesc. Să pic jos. Mă fac roșie ca racul, de rușine. Și încercând să-mi maschez stupoarea, o întreb dacă asta e poezia. Ea, senină – da, asta e!

Era o poezie cu rimă, în olandeză. Tradusă în română, nu are rimă. Dar subiectul e același: despre casă, o bășină și păduchi! Acum încercați să ghiciți cine era protagonista. „Desenez o casă/ Mare cât o bășină. Și un șoarece/Și mama strigă. Vai, am un păduche!”

Cu asta câștigase copilul meu concursul de poezie pe clasă. Interesant este că apoi a concurat și pe școală, cu ceilalți copii, mai mari. Am fost așa, între mândrie și rușine.

Poezia a fost expusă în holul școlii, lângă celelalte poezii, timp de o luna! Dimineața aveam drum pe lângă poezie. Și mă tot gândeam, oare Eminescu tot așa o fi început?!

poezie

foto: MDR

Îmi aduc aminte că am scris o frumoasă compunere depre toamnă, când eram în clasa a cincea. Și am citit-o în fața clasei. Doamne, ce mândră am fost de compunerea mea. Și ce figuri de stil, metafore, epitete și așa mai departe… Ce mai, o adevărată capodoperă. Și draga mea profesoară de romană, după ce am terminat de citit compunerea, mă întreabă de unde am copiat-o? Eu, perplexă! Și îi zic cu lacrimi în ochi, nervoasă, că din revista „Arici Pogonici”. Bineînțeles că mi-a dat un 2 și mi-a convocat părinții la școală. Că fusesem cu tupeu. Hm! Ce să zic?!

Compunerea de față n-am copiat-o de nicăieri. În Olanda, nu e nevoie să copiezi, poți să fii tu însuți. Asta îmi place la ei, că îți lasă libertate de creație și imaginație. Chiar dacă îți imaginezi o bășină și păduchi!

De aceeași autoare:

Fiecare țară cu animalele ei

Povestea pernelor

Vine mama la Amsterdam

La Tarom se mănâncă cel mai bine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.