România văzută din Japonia, după 32 de ani pe insulă

Adriana Yamane locuiește de 32 de ani în Japonia. Este profesoară de engleză, căsătorită cu un japonez. Fiica ei este cercetător în domeniul ADN-ului uman la Universitatea din Kumamoto, iar acum doi ani și-a celebrat nunta în România, la bunici. Invitații japonezi au fost puternic impresionați de meleagurile noastre și cred că România este cel mai frumos loc din câte au vizitat vreodată, cu oamenii cei mai prietenoși din câți au întâlnit.

Pentru un român, Japonia e o „altă lume”, geografic cât și cultural. În 1984, Adriana s-a măritat cu un japonez și a făcut un salt brusc în această lume necunoscută și fascinantă. Predă engleza elevilor de toate vârstele, scrie și, mai nou – desenează. Anul trecut a publicat o carte de povești pentru copii, „The Fairy Woods Children: A story of magic and adventure, from where the two worlds meet” (o găsiți pe Amazon, atât în variantă tipărită cât și electronică): „Am dăruit câștigul acestei cărți asociației World Food Org. pentru că publicarea ei a coincis cu marele cutremur din Nepal și atunci am simțit imediat nevoia să ofer ceea ce am avut mai prețios, creația mea. Cartea mea de povești exprimă sufletul meu și acum lucrez la o traducere în românește și la următoarele povestiri. Mi-am descoperit recent și talentul de ilustrator și din acest motiv sunt foarte fericită… ”

La granița dintre lumi, „o persoană internațională”, cum îi place ei să-și spună, de 32 de ani pe insulă, vorbește și scrie într-o română perfectă, mai corectă decât a multora dintre conaționalii noștri. Am rugat-o să ne povestească despre experiența japoneză, diferențele dintre culturi, ce a impresionat-o și cum a reușit să transmită familiei, prietenilor și cunoscuților japonezi din frumusețea tradițiilor și valorilor românești.

Prima impresie

Am aterizat pe aeroportul Narita din Tokyo vara, în august, tocmai de sărbătoarea buddhistă Obon. Primele impresii au fost legate de aerul oceanic, foarte umed și de mirosurile de mâncare complet diferite de cele din Romania: alge, sepie la grătar. Soțul meu m-a așteptat la aeroport și după o vizită la ambasadă am mers spre vest cu shinkansen-ul. Cred ca shinkansen-ul (tren de mare viteză) m-a impresionat cel mai tare, apoi m-au încântat fructele și ciupercile din magazine, care nu se prea găseau la vremea respectivă în magazinele din România.

Sunt multe diferenţe culturale desigur, iar primii trei ani pe care i-am trăit la țară în mijocul unei comunități deosebit de arhaice m-au stimulat să caut să învăț și să înțeleg cât mai multe despre această lume complet nouă pentru mine. Pot spune că îi înțeleg profund pe japonezi, la nivel de suflet, cu bune și rele. Ce este frumos și bun admir și accept, iar cu ce nu este bun mă voi lupta întotdeauna, oriunde aș fi în lume. De exemplu anumite superstiţii, anumite obiceiuri care – oriunde m-aș afla, nu vor avea întâietate în faţa simţirii pornite din consideraţii sufletesti.

Nu cred ca mă identific în mod special cu o cultură anume. Îmi place sa călătoresc în toată lumea și oriunde am mers m-am simțit pe undeva „acasă”. Consider însă că am învățat enorm de la cultura japoneză, lucruri legate de respect, politețe, hotărâre, curățenie, artă, curaj, și multe altele. Ce nu mi-a plăcut în Japonia sunt lucruri care nu-mi plac nicăieri în lume, cum ar fi lenea, bădărănia, răutatea, invidia, necinstea.

Studiile

Am făcut liceul la Târgoviște, mi-am luat diplomă de traducător tehnic din engleză la Universitatea din București. Ajunsă în Japonia, am făcut facultatea prin corespondenţă – Universitatea Hawthorne, după materiale primite din Statele Unite și cursuri rezidențiale intensive în California. Am învățat în principal despre predarea limbii engleze și despre istoria și cultura japoneză. Apoi am fost admisă la Universitatea Anaheim, școala mea de suflet, unde mi-am luat masteratul în TESOL. Asta în timp ce mă ocupam de școala mea de aici și de familie. Soțul meu nu m-a sprijinit financiar la facultate, dar a fost de acord să fac ce vreau cu banii mei dacă toate sunt în regulă acasă.

Și au fost. Am predat la început engleza copiilor din vecini, ținându-mi propriul copil în brațe. Cu banii câștigați mi-am luat bicicletă, am făcut școala de șoferi, mi-am luat carnet de conducere (în japoneză) și apoi maşină.

În prezent am o școală particulară de engleză, unde predau atât pentru copii, cât și adulţi. Am predat la școli generale când îmi făceam lucrarea de masterat și cred că am învățat multe din sistemul japonez de învăţământ. Acum am în principal clase la Colegiul de Știință și Tehnologie din Yonago și la Universitatea Shimane din Matsue. Studenţii mei de orice vârstă îmi sunt tare dragi, așa că este o plăcere pentru mine sa lucrez cu ei.

Secretul fluenței în mai multe limbi

Nu gândesc într-o limbă anume, ci mai degrabă în imagini și trăiri. Regulile gramaticale nu le-am învățat, ci mai degrabă le-am „fotografiat”, folosindu-le cumva automat. Predau un curs de Comunicare studenților masteranzi de la facultate și le recomand întotdeauna studenților mei să caute să comunice înainte chiar de a încerca să vorbească. Și desigur contactul cu familia, cu mama – pe care l-am păstrat continuu, m-a ajutat să nu „uit” limba română. Au mai „ruginit” în amintirea mea unele limbi pe care nu le-am folosit, dar am credința că ele pot reveni oricând la suprafață dacă s-ar ivi ocazia.

Muncesc japonezii mai mult decât europenii?

Probabil că da, dar adevărul este ca și mie îmi place mult să lucrez. Dacă n-am lucra, ce am fi? S-ar duce totul de râpă. Unii spun că viața este o luptă, dar eu aș numi-o mai degrabă „efort”. Trebuie într-adevăr să existe un echilibru între odihnă și efort, dar mult din munca noastră ca oameni cred că este dictată de dragostea pentru familie, pentru comunitate. Este o bucurie să vezi cum, datorită efortului tău, comunitatea prosperă și copiii cresc bine. Dacă există un păcat capital în Japonia, acela este „egoismul”, iar a nu munci este o dovadă sigură de egoism în înțelegerea japoneză.

Familia româno-niponă

Fiica mea Mariko vorbește și românește, mai bine decât ar fi de așteptat. A vorbit româneşte cu mama mea ori de câte ori venea la noi în vizită. De la mine a auzit numai vorbe de dragoste când am vorbit cu ea în românește. N-am vorbit urât cu copilul meu, n-am strigat la ea, i-am cântat și am iubit-o ca pe cea mai de preț comoară. De aceea, ea iubește mult atât limba română cât și România. Acum doi ani, ne-a uimit pe toți când ne-a spus că ea și soțul ei, un băiat din Tokyo, vor să facă nuntă în Romania, pentru că acolo simt ei că este cel mai frumos. Nunta am făcut-o cu familia mea în Targovişte la Coliba Românească și a fost într-adevăr ceva de vis, totul organizat cu dragoste de mama mea. Au venit și părinții și rudele soțului, care au spus apoi că România este cel mai frumos loc din câte au vizitat vreodată, cu oamenii cei mai prietenoşi și mai umani din câți au întâlnit.

Visul ei este să unească o universitate din Japonia cu una din România, pentru că avem multe de învățat unii de la ceilalți

Mariko a terminat doctoratul la Kobe și acum lucrează la Universitatea din Kumamoto ca cercetător științific, studiind despre ADN-ul uman. Visul ei este să unească o universitate din Japonia cu o universitate din România, astfel încât să se creeze cât mai multe legături între aceste două ţări. Ea crede că sunt multe lucruri care pot fi învăţate reciproc, atât de japonezii care merg în România, cât și de românii care vin în Japonia.

Ce cred localnicii despre explozia centralei de la Fukushima (2011) și efectele ei?

Situația de la Fukushima este o rană profundă nu numai pentru Japonia, cât și pentru întreaga lume. Noi locuim în zona San-In, mai la sud-vest, dar nicăieri în lume nu se poate spune ca ești ferit de consecințele acestui dezastru. Un lucru pe care îl recomand tuturor este să adopte o dietă bazată pe consumul exclusiv de plante, pentru că este singura modalitate pe care o văd eu, de a supraviețui poluării sistematice din zilele noastre.

Cum se vede din Japonia fenomenul emigrării musulmane în Europa?

Fenomenul acesta este urmărit cu curiozitate. Japonezii fiind insulari, ei nu acceptă cu ușurință importul străin de cultură și mai ales de religie, dacă acesta nu este compatibil cu cultura locală. Sunt comparativ puțin musulmani în Japonia, Islamul fiind prea puțin compatibil cu Shintoismul și Buddhismul. Știrile în care se arată violența și murdăria care rămâne în urma valului de emigranţi trezește reactii puternice de respingere în rândul persoanelor cu care am stat de vorbă.

Cartea cu povești

Seara și Paseran sunt numele celor doi copii, frate și soră, personajele cărții de povești scrise de Adriana. O carte despre natură și binele (nu neapărat în antiteză cu răul) care crește în noi pe măsură ce învățăm și creștem la rândul nostru, în viață. „Mai mult decât o poveste despre copii, părinți, zâne și păduri, cartea este o colecție de perle spirituale”, spune MC Simon, în recenzia cărții. „Care nici măcar nu sunt ascunse. Adriana Yamane le oferă direct cititorului, ca daruri. Nu trebuie decât să întinzi mâna să le apuci.”

Foto: Adriana Yamane

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.