Contabilă de 57 de ani aleargă (și câștigă!) la maraton

Ne lamentăm ca vârstnicii noștri nu sunt ca „ai lor”. Adică în formă, activi, mereu tineri. Că, la noi, dacă ai trecut de 50 de ani, ești ca și mort. Și lumea te consideră nebun, dacă decizi să alergi la vârsta asta. Elena Preda este o contabilă din Feteşti, care la 57 de ani se antrenează și participă la maraton, alături de mai tinerii de 30-40 de ani. Ce i-a fost cel mai greu? Să învingă mentalitățile!

contabila de 57 de ani castiga la maraton

Elena Preda are 57 de ani și locuiește în Fetești, unde are un cabinet de contabilitate, cu trei angajați. Elena a făcut handbal la școală, într-o vreme când sportul de masă era politică de stat. După liceu, a continuat cu handbalul la Hidrotehnica Constanța, până la 24 de ani, când s-a căsătorit și a abandonat cu totul activitățile sportive.

24 de ani mai târziu, adică prin 2010, a avut câteva tentative de jogging, de 30-40 de minute, dimineața, și a început să meargă la sală, o dată pe săptămână. Soțul ei, fost sportiv (fost boxer la Dinamo București) era foarte mândru de inițiativa soției și se lăuda tuturor că „nevasta aleargă 3-4 km pe zi”. Doi ani mai târziu, în luna în care împlinea 50 de ani, destinul i-a făcut un cadou macabru, cum spune Elena. Soțul ei a suferit o operație pe cord, căreia nu i-a supraviețuit…

„Când am rămas singură, am fost mult timp bulversată”, povestește ea. „Am încercat să-mi reorganizez viața, activitatea de la cabinetul de contabilitate, unde lucrasem împreună. Și am continuat să merg la sală. În 2012, la insistențele instructoarei de fitness, am participat la crosul orașului Fetești – Fii activ în fiecare zi, unde am luat locul 1 la categoria femei 50+ (în care am fost 3 persoane). Celelalte două au abandonat…

„Nebuna care aleargă în parc”

În următorii doi ani, am participat din nou. De data asta, a crescut numărul de alergătoare pe categorie, dar am câștigat oricum. Aveam 52 de ani și mă antrenam alergând alături de femei de 30-40 de ani.

Așa am devenit cunoscută în oraș ca „nebuna care aleargă în parc”. Sau „nebuna care aleargă cu câinii”, pentru că, între timp, adoptasem doi câini. Îi luam cu mine în parc sau pe stadion, unde îi legam în lesă de băncuțe sau la un pom, unde mă așteptau cuminți o oră, până îmi făceam alergarea.”

În fuga mea de singurătate, am început să alerg. Și n-am mai fost niciodată singură.

Dar nu toată lumea o credea nebună. Unele femei o admirau și chiar au încercat să-I urmeze exemplul. „Au început să mă sune, să mă întrebe când alerg, să vină și ele. Spuneau că ar fi vrut să facă asta mai demult, dar le era jenă de ce vor spune cunoștințele, prietenii. Ușor-ușor am făcut o comunitate de alergători. După ora 18 alergau pe stadion 10-12 persoane, ceea ce era nemaipomenit pentru un oraș de provinicie, cu atâtea mentalități învechite.

Eu, în fuga mea de singurătate, alergam dimineața, înainte de a pleca la birou. Seara, când mă întorceam, nu puteam să stau atâtea ore în casă. La ora 19 mergeam la sală, după oră alergam iar, eram o comunitate de oameni în mijlocul cărora mă simțeam bine. În ceața vieții mele, căci așa mă simțeam, am auzit de o doamnă din oraș care mergea la competiții.

I-am văzut pe facebook medalia de finisher de la Maratonul Olteniei 2016 și m-a fascinat. Am întrebat-o de condițiile de participare, ea avea până în 40 de ani. Mi-a explicat și m-a invitat să mă înscriu la Maratonul Nisipului. Femeile zic – ei, dar eu nu am bani să plătesc să mă pună să alerg… Iar eu le întreb câte cumpărături de pantofi, rochițe, prostiuțe au făcut în ultimul timp. Și da… ele recunosc că au alte priorități. Trebuie să știi ce vrei. Eu vreau să alerg și chiar dacă plătesc pentru asta, mă simt foarte bine.

Așa am ajuns la Maratonul Nisipului 2017. M-am gândit că am alergat cel mai mult 6 km – nu mai pot eu încă 4? Până m-am hotărât, s-au terminat înscrierile online. Dar m-am dus acolo și m-am înscris pe loc, sub privirile mirate ale doamnelor care mi-au vâzut vârsta din buletin și cele 86 de kilograme greutate.

Când s-a dat startul am început în viteză, până am dat de nisip și mi s-au tăiat picioarele. M-am ambiționat și am vrut să văd cum este. M-am tot încurajat eu până la 7 km, când am simțit că mi se umflă capul și mă strânge șapca. Mi-am scos șapca, apoi a venit rândul căștilor (timp de 6 ani n-am conceput să alerg fără căști, să nu aud gălăgia gândurilor mele triste). Simțeam că-mi tremură picioarele, nu mai alergam, mergeam. Am început să inspir să expir și… mi-am revenit. La start m-au însoțit nepotul cu soția și cei doi copii. Când mai aveam 500 de metri și simțeam că efectiv nu mai pot, am auzit-o pe fetița lor, Sofia, că strigă „hai, Laia, că alerg cu tine!” și am mers cu ea de mână până la linia de Finish. Le-am spus să-i pună Sofiei medalia și ce mândră era. Dar ce mândră eram eu de mine. Reușisem la 54 de ani să alerg 10 km în 1 oră, 34 min 42 sec.”

Forța exemplului

În anul următor, a luat locul 3 la categoria 50+, la maratonul unde a mai convins să participe 12 persoane, cu vârste între 33 și 48 de ani. A urmat Half Maraton București, de 10 km, Raiffeisen Maraton și Băneasa Race. A convins-o și pe nepoata surorii ei, Alina, să alerge, să joace handbal și a înscris-o la toate competițiile de maraton 18+.

„Am început să alerg de singurătate, dar alergarea a început să-mi placă foarte tare și mă fascinează competițiile. În 2018 am testat la Zărnești semimaratonul, unde am scos 4 ore, am fost extaziată. Și am convins încă 4 persoane să participe. Am ocupat locul 1 la categoria 50+, dar cel mai mare trofeu pentru mine este acela de a fi sănătoasă să particip și să termin cursa. La Lyberti Maraton Timișoara a ocupat locul 2 la categorie, la fel și la Maratonul Olteniei semimaraton 2019. Anul acesta, la Cheile Dobrogei, 14 km, am ocupat locul 2.

Elena Preda, o contabilă de 57 de ani câştigă cursa de la maraton Elena Preda, contabilă 57 de ani, la pregătirea fizică pentru maraton

Fiica mea, Roberta (32 de ani, locuiește în București), e mândră de mine și mă susține, mă filmează, face poze, e cel mai entuziast fan al meu, deși ea nu este neapărat pro-mișcare. Una dintre surorile mele, care este cu mine în oraș, la început a fost jenată. O opreau cunoștințele și o întrebau dacă sora ei (adică eu) a luat-o razna după moartea soțului și aleargă… Și acum de multe ori îmi spune să nu mai alerg, că eu nu sunt de vârsta fetelor și băieților cu care alerg. Dar nu-i dau importanță, pentru că știu că se bucură pentru mine.

Din 2018 am format o echipă de 9 persoane, numită Feteștiul aleargă, avem tricouri personalizate și concurăm cu ele. La Cheile Grădiștei, la DHL Maraton, eu și cu doi băieți din echipa mea am ocupat locul 1 la categoria 40+ la ștafetă mixt 3 persoane 21 km și locul 3 cu cealaltă echipă, la ștafetă mixt 6 persoane 42 km.

elena preda 57 de ani maraton

La ideea unei prietene, când alerg îmi împletesc două codițe. Codițele mele l-au indus în eroare pe DJ-ul concursului Cheile Grădiștei, care, văzându-mă de departe, a exclamat: «Iat-o și pe fetița Heidi, coboară de pe munte la concursul nostru, s-o aplaudăm!» Când m-am apropiat și m-a văzut mai bine, a amuțit”, râde Elena. „În loc de Heidi, cobora bunica ei!…”

o contabilă de 57 de ani participă şi câştigă maratoane

„În martie anul acesta am participat la Maraton Logicom Cipru, 10 km, unde am alergat înfășurată în drapelul românesc. La fel anul trecut, 14 km la Giurgiu-Ruse și la Krepett, în Bulgaria.

Am 57 de ani și un program zilnic, la care nu renunț. Mă trezesc la 6 și merg cu cățeii în parc, unde mă întâlnesc cu trei fete (40+). Dacă ele nu vin, alerg singură, dau o tură de parc. Apoi merg la birou și mă lupt cu dosare, clienți, legi, la cabinetul de Conta. Seara, de trei ori pe săptămână merg la sală, unde fac aerobic, step, tae bo, fireball, zumba, aerobic sau altceva. Așa simt ca mă odihnesc, fetele de la sală se amuză când le spun că am venit la relaxare.

Astăzi sunt aproape 30 de persoane care aleargă în parc, față de 3-4 câte alergau înainte. Au ieșit și se recunosc datorită mie. Eu îi înscriu în competiții pe cei care vor și sunt tare mândră când ajungem 12-14 la competițiile mari din țară. Am prins drag și de alergările montane, iar anul acesta am reușit să particip la maratonul complet 42 km, la International Maraton București. Am tras tare 21 de km cu o fată de 33 de ani, care era la semimaraton. Ne-am dus una pe cealaltă în alergare, cum s-ar spune. După ce ea a terminat, am încercat să-i ajung pe cei din față, să alerg cu fiecare câte puțin. Mi-a ieșit până la km 37, când am început să mă resimt: genunchiul bolnav, mijlocul, toate cele. Am reușit să ajung la Finish unde mă aștepta Roberta, cu filmarea. Doamne, ce satisfacție pe mine! Și ce surpriză, să constat că am fost singura româncă la categoria 50+, într-o companie selectă. Am scos 6,40 ore. Am avut cea mai mare satisfacție de când alerg și sunt mândră de prietenii pe care mi i-am făcut în competiții, niște oameni minunați.

Acum m-am înscris pentru a doua oară la Berlin Maraton, pe 27 septembrie 2020. M-am înscris și în martie la anul la 42km și am intrat în echipa lui Andrei Roșu, pentru a învăța de la profesioniști.

Alerg pentru că îmi place, nu concep să mă dau jos din pat și să nu merg la alergare, măcar o oră, indiferent unde mă aflu. Anul trecut am fost în vacanță în Grecia și am alergat în fiecare dimineață pe plajă, câte 6 km. În Cipru, după Logicom Maraton, am mai rămas 2 zile, în care mi-am făcut ora de alergare matinală. Oriunde merg, alerg. Nu mă mai interesează privirile sau vorbele oamenilor. Și o să alerg mereu, cât mă țin picioarele și inima. M-am înscris deja în 5 competiții pentru anul acesta și «pândesc» startul la alte 15. Alergarea e oaza mea de fericire. M-a ajutat să-mi accept singurătatea, care nu mă mai deranjează. Nu mă mai consider singură, am familia mea, dar și pe cea a alergătorilor. Nu mai sunt niciodată singură.”

foto: Elena Preda