Fizicianul Cristian Presură vorbește despre sistemul de educație olandez din perspectiva propriei familii, stabilite în Eindhoven. El spune că există o diferență foarte mare între clasele primare, unde efortul pentru elevi e minim și liceu, unde presiunea este așa de mare, că școala devine o luptă. Elevii de liceu au un risc mare sa repete anul, măcar o dată.
Cristian Presură este fizician român, autorul cărților „Fizica povestită”, şi “O călătorie prin univers, Astrofizica povestită”, cercetător la Philips în Olanda, unde trăiește de aproape 16 ani. Cristian Presură a stat la catedră doar ocazional, dar are experiență ca tată a trei copii la școală, cu vârste și în etape de educație diferite. L-am rugat să ne spună câte ceva despre viața școlară olandeză din perspectiva familiei cu copii, iar analiza lui este extrem de interesantă, demolează câteva mituri și poate fi pentru unii surprinzătoare:
Cristian Presură: Cine își imaginează că sistemul olandez de educație îl depășeste cu mult pe cel românesc, se înșeală. Este adevărat, pe ici, pe colo, în detalii, există la ei lucruri mai bune, pe care le putem aplica și noi. În mare însă, ambele sisteme suferă de „criza generală a educației”.
Cine își imaginează că sistemul olandez de educație îl depășeste cu mult pe cel românesc, se înșeală.
Cred că nu există cititor al acestui site care să nu fi văzut prezentarea lui Ken Robinson – „Do Schools Kill Creativity”? Observația lui Ken este că tot sistemul actual de educare a maselor a fost construit în timpul revoluției industriale a secolul al XIX-lea, pe principiul fabricilor. Copiii intrau pe o poartă a școlii, căpătau cunoștințe bine definite (adunare, citire, etc.) și ieșeau pe poarta cealaltă, gata specializați pentru muncă. Scopul școlii din perioada industrială era, prin definiție, construirea unui robot pentru câmpul muncii. Iar modelul a fost unul de succes.
Astăzi însă, modelul este complet depășit. În primul rând, părinții recunosc că pregătirea pentru viață nu înseamnă numai acumulare de cunoștințe. Ea înseamnă și capacitatea de a te integra într-un mediu, de face față loviturilor vieții și, nu în ultimul rând, cea de a-ți găsi dramul tău de fericire pe poteca vieții. E clar, astfel de cursuri nu fac parte din programa școlară.
În al doilea rând, modelul industrial al educației este bazat pe acumularea de cunoștințe. Astăzi însă cunoștintele au explodat. Fizica, biologia, istoria, au acumulat atât de multă informație, încât ai nevoie de câteva doctorate numai ca să stăpânești o parte dintre ele. Toate sistemele educaționale din lume, inclusiv cel olandez, simt presiunea de a schimba direcția: de la o educație bazată pe acumularea de informație la una bazată pe capacitatea de a căuta singur informația relevantă și de a o digera. Fără succes, deocamdată.
La liceu e greu
Într-o zi, băiatul cel mare îmi spune: „Tata, realizezi că eu muncesc mai mult la școală decât tu la serviciu?” Zic – glumești. Am numărat pauzele mele, momentele de respiro pe care le mai caut și eu prin ședințe și am ajuns la concluzia că avea dreptate! Copilul se duce la școală cum mă duc eu la serviciu, cu aceeași atitudine a omului care nu are de ales. Unde este entuziasmul descoperirii?…
Nu cred că situația mea de părinte aici diferă esențial de cea a unui părinte din România. Pe șleau, și eu mi-am ajutat fiul în liceu la teme. Atunci când era mai greu – ore întregi într-o seară. Îmi aduc aminte lecția de economie, cu niște concepte atât de avansate că nu le-am deslușit decât împreună, cu ajutorul Internetului. Acela a fost anul în care băiatul a decis că, în ciuda atracției către economie, nu aceasta va fi calea lui. A avut ghinion de un profesor neinspirat. Liceul lui a fost o navigare printre lucruri neplăcute și neatractive, băgate pe gât cu forța, luminate din când în când de sufletul frumos al câte unui profesor deosebit. De ce nu sunt toți profesorii așa? l-am intrebat. Răspunsul îl știa și el – salariile. Da, și la olandezi e ca și la noi.
Pentru cei de la liceu presiunea este așa de mare, că școala devine o luptă.
Desigur, guvernanții olandezi cunosc aceste probleme. Ce au făcut? Au construit un model al lor, trăgand o linie la 12 ani – vârsta la care copiii dau examenul de capacitate și sunt diferențiati. Cei care îl trec, au dreptul să urmeze licee și mai apoi facultăți. Cei care nu, rămân la școlile profesionale. Interesant e că, până la această vârstă, presiunea asupra copiiilor este redusă la minim. Apoi însă, în special pentru cei de la liceu, presiunea este așa de mare, că școala devine o luptă. Fiecare elev de liceu are un risc mare sa repete anul, măcar o dată.
foto: pexels
Școala primară e foarte ușoară
Situația unui copil de clasa primară este următoarea: pleacă la școală, unde face ceva ce tu nu știi. Manualele nu se găsesc de cumpărat pe Internet și nici nu se dau acasă, tocmai pentru a forța părinții să nu ajute copiii. Se spune că dacă un copil nu se descurcă singur acum, nu se va descurca niciodată, așa că nu are rost să îl ajutați. De aceea, acasă nu se dau teme. Soarta copilului rămâne în esență o enigmă, ce se mai dezleagă (parțial) la ședințele cu părinții. Un exemplu de discuție, pe care am avut-o chiar azi cu fata cea mica, de 9 ani: „Cum a fost ieri?” „Ieri, tata, am copiat.” „Ceeeee?”. „Păi să vezi, când am întrebat-o pe învățătoare de ce e un doi, sus de tot, lângă un cm, s-a rastit la mine și mi-a zis că ne-a explicat lucrul ăla de multe ori, iar noi tot n-am ințeles. Așa că m-am uitat pe răspunsurile corecte și le-am copiat”. Voi ce ați face în situația mea?…
Voluntariatul, muzica și sportul fac diferența
Trebuie spus că Olanda excelează la un lucru, pe care îl putem învăța și noi: voluntariatul pentru copii. În România se știe, educația de la școală trebuie completată cu cea de acasă. În Olanda, a mai primit o dimensiune suplimentară: educația extra-școlară. În esență, ea se reduce la componenta de sport și cea de cultură, în special muzica. Orice copil olandez trebuie să urmeze permanent un sport, până la 18 ani. În cele mai multe cazuri, dragostea de sport continuă și după, pentru că a intrat în sânge. Apoi fiecare copil trebuie să cânte la un instrument. Dacă nu poate, se spune, dă-l la flaut!
În cea mai mare parte, activitățile sportive sunt organizate de părinți, pe bază de voluntariat sau contra unor sume modice. Cele de cultură au și componente profesionale, dar nu neapărat. Recent a devenit cunoscut că jumătate dintre olandezi sunt implicați în activități de voluntariat. Soția mea este, de exemplu, eu nu. Ea are grijă de copii în pauza de prânz. Alte mame au grijă seara, după școală. Tații îi învață să joace tenis sau fotbal. Pensionarii îi învață să dea cu ciocanul sau să lipească piese electronice.
Câteodată mă gândesc că, dacă mă întorc în România sau dacă ajung pensionar, aș vrea să promovez un astfel de model. Decât să stau în fața ecranului de sticlă, privind nesfârșitele discuții politice, aș prefera să trăiesc printre copii, învătându-i din puținul pe care îl știu și bucurându-mă de viața care vine după mine. Voi ce credeți?
Mai multe despre Cristian Presură găsiți aici.
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments
1 Responses to “Cristian Presură, despre şcoala în Olanda şi criza din educaţie”
Dar ei au liceul organizat pe 3, 4 sau 5 ani !
Plus scolile profesionale excelent adaptate realitatii !!!