De 10 ani în Franța: „Aici am învățat cel mai frumos lucru”

Crina și-a găsit de 10 ani în Franța iubirea, fericirea, familia și „a doua acasă”, o adevărată bogăție spirituală, cum spune ea. Și a învățat cel mai frumos și mai important lucru în viață – vedeți care e acela, citindu-i povestea.

Mame și fiice: Crina și sora ei, Daniela, cu fiicele lor, Maéva Emilia și Corina. Daniela și Corina locuiesc în UK, iar familia face foarte des drumul Paris-Londra

Am ajuns în Franța printr-o întâmplare fericită, pe care, probabil, o pot numi destin. S-a întâmplat să-mi cunosc soțul într-o toamnă minunată a anului 2008, la o petrecere. Soțul meu, francez, venise la petrecerea unui prieten din copilărie, stabilit în București. Acolo ne-am întâlnit și de atunci am rămas împreună. După un an de relație la distanță, m-am mutat definitiv în Franța și ne-am căsătorit. Am locuit primii 6 ani în apropierea orașului Clermont-Ferrand, zona lui natală, iar de aproape 4 ani locuim în Avignon – da, da «sur le pont d’Avignon, on y danse, on y danse» 😊

Avem o fetiță de aproape 8 ani, Maéva Emilia, care vorbește și limba română și care, de la 5 luni, călătorește constant în România. Așadar am trăit până acum în două zone destul de diferite ale Franței, două perioade diferite de viață, atât prin evenimente, dar și prin modul oamenilor de a relaționa sau prin obiceiurile specifice zonelor. Desigur, în esență, oamenii sunt peste tot la fel, cu bune și mai puțin bune, însă mie mi-au ieșit în cale mai mult oameni  buni. După nașterea Maévei, am ales să stau acasă și să mă bucur de copil, de calmul vieții unui orășel extrem de drăguț și liniștit (prea liniștit, uneori), ideal să-ți crești copiii. A fost frumos și greu, pentru că a trebuit să mă descurc singură. Soțul meu, foarte pasionat de meseria lui, era (și este) mai puțin acasă în timpul săptămânii, cu excepția weekenduri-lor, pe care le dedică în întregime familiei. Greu a fost și fără un/o bunic/ă, fără o mână de ajutor, cineva de încredere cu care să las copilul măcar o oră. Ajunsesem să nu-mi mai găsesc echilibrul pe stradă fără cărucior 😊

stânga: cu soțul ei, Marc, la o petrecere la Paris; dreapta: cu fiica ei, Maéva Emilia

La o săptămână după ce am ajuns aici, am început cursuri intensive de limba franceză și am fost foarte interesată de orice lucru legat de Franța, de oameni, obiceiuri, de absolut tot. Am încercat să absorb cât mai multă informație, să cunosc cutumele locului, modul în care oamenii relaționează, să înțeleg ce se întâmplă în societate, în politică, să le cunosc personalitățile contemporane, nu doar cele din istorie, să le cunosc muzica mai puțin cunoscută, dansurile, să învăț cum se trăiește aici. Nu am făcut comparații, am luat lucrurile ca atare, am încercat să «descopăr» Franța, în sensul profund al lucrurilor. Cu bune și cu mai puțin bune, ca peste tot. Modul în care fiecare lasă în urmă țara lui și se adaptează în alta e ceva foarte personal, intim chiar.

Trăiesc având două «acasă». Eu consider asta bogăție spirituală

Am pierdut ceva plecând din România? Cu siguranță. Mereu pierzi ceva când faci o alegere. Momentele pe care le petrec cu familia și prietenii sunt considerabil mai puține, iar dorul de țară este undeva, mereu acolo. Dacă regret că am plecat? Nu. Și nici nu mi-am pus vreodată problema să mă întorc în România.  Mă simt acasă în România, în sensul de «origine» și «pământ». Mă simt însă foarte acasă și în Franța. Trăiesc având două «acasă». Eu consider asta bogăție spirituală. Cu siguranță, faptul că Franța este țara natală a copilului meu, că el este jumătate francez, îmi creează automat o legătură specială cu acest loc.

Am găsit aici starea de normalitate, în care fiecare conduce mașina pe care și-o permite și nimănui nu-i pasă, de fapt, ce mașină ai

Am ajuns aici purtată de viață, însă atunci când am ajuns, am avut în minte ideea că, dacă vreau să mă simt bine în acest loc, trebuie să gasesc frumosul din el și din oamenii care îl locuiesc. Să-i respect, să nu-i judec prea ușor pentru că provenim din țări și culturi diferite.

Cu siguranță există diferențe de mentalități între noi, dar, la final, suntem toți oameni și avem aceleași nevoi. Să mă adaptez a fost pentru mine o combinație între ceva ce s-a întâmplat natural și dorința mea de adaptare. Am încercat mereu să am o atitudine corectă, să văd si neajunsurile, dar și plusurile cu care să plec la drum. Nu a fost mereu simplu. Îmi amintesc de primul an când am sosit aici, că într-o zi i-am spus soțului meu că vanzatoarea de la boulangerie nu este foarte amabilă cu mine. Că le zice tuturor la sfârșit „mulțumesc, vă doresc o zi bună!”, iar mie abia îmi răspunde la salut. Iar el mi-a spus atunci „cred că lucrul pe care-l poți face în astfel de situații este să fii mai amabilă și mai drăguță decât acești oameni. Se vor simți dezarmați în mica lor răutate. Și a avut dreptate. Cu timpul, vânzatoarea a devenit tot mai amabilă, până când am început chiar să stăm la povești când se nimerea să fim singure. Am încercat să aplic natural această mentalitate și a fost bine. La toate s-a adaugat și faptul că familia soțului meu este minunată și am simțit mereu deschidere și amabilitate sinceră din partea lor.

Nu m-am simțit discriminată în Franța. Nu contest poveștile altora. Am avut și eu parte de întâmplări neplăcute, dar acestea nu au fost mai multe decât mi s-a întâmplat să trăiesc în propria țară. Doar că atunci când nu ești printre ai tăi, ai tendința să te simți lezat și să le iei mult mai personal, deși adesea lucrurile nu au legătură cu tine.

Tații se implică mult în creșterea copiilor, iar sistemul sanitar e foarte bun

Ce-mi place în Franța? Țara în sine, este foarte frumoasă. Îmi place discreția oamenilor, delicatețea cu care îți adresează o întrebare personală, în rarele momente când o fac. Îmi place că oamenii bogați nu-și afișează bogăția, că am găsit aici o stare de normalitate în care fiecare conduce mașina pe care și-o permite și nimănui nu-i pasă, de fapt, ce mașină conduci. Îmi place că oamenii își aleg meseria pe criterii de pasiune și plăcere, nu din obligație sau doar pentru bani; faptul că statul te ajută să faci reconversii profesionale și te încurajează să studiezi, indiferent de vârstă. Îmi place că francezii nu sunt superstițioși și nu știu ce este deochiul 😊, că nu au o opinie despre orice, nu judecă atât de ușor viața altora.

Maéva Emilia cu tata

Tații se implică foarte mult în creșterea copiilor, iar sistemul sanitar este unul foarte bun. Îmi place că au respect pentru mâncare, că le pasă de mediul înconjurător, că gunoiul se triază. Că oamenii fac sport, că există asociații de toate felurile și pentru toate vârstele. Că persoanele cu handicap îsi au un loc în societate și sunt tratate cu respect. Îmi plac la nebunie programele TV franțuzesti. Și că lumea nu te întreabă cu cine ai votat. Să o întreb eu pe vecina (cu care beau din când în când cafea) sau pe cumnata-mea cu cine au votat, ar fi de-a dreptul indecent.

Nu sunt foarte punctuali și au o birocrație excesivă

Ce nu-mi place aici? Faptul că nu sunt foarte punctuali, că medicii sunt foarte des în întârziere când ai o programare. Că unele probleme nu se reglează, dintr-un soi de politețe exagerată. Birocrația este excesivă, deși lucrurile decurg incomparabil mai civilizat decât în România. Nu-mi place customer service-ul francez, la capitolul asta mai e cale lungă. Cu siguranță, mai sunt și altele, care îmi scapă acum, semn ca pot trăi cu ele pe mai departe 😊

Aici am învățat să dăruiesc timp din viață

Ce am învățat în Franța? Poate cel mai frumos lucru: să dăruiesc timp din viață. Cred că, cu cât o țară este mai dezvoltată cu atât există mai multă activitate de voluntariat. Cum ziceam mai sus, în Franța sunt foarte multe asociații, de toate felurile: pentru tineri, pentru persoane încă în activitate, pentru seniori etc. Am făcut și eu parte din două. Raportat la existența unui om, este foarte puțin ca el să acorde din timpul lui 2 ore pe săptămână, timp de 2 ani, să zicem, celor care locuiesc într-o casă de bătrâni, să petreacă timp cu ei. Sau copiilor dintr-un spital – să se joace, de exemplu, cu un copil bolnav, care, din diverse motive, nu are parintii lângă el. Iar atunci când fiecare dintre noi rezervăm câte 2 ore pe săptămână celor care au nevoie de ajutor, se adună mii de oameni și mii de ore dăruite, în momente și gesturi extraordinare. Cred că acesta este cel mai important lucru pe care l-am văzut și învățat aici. Să dăruiesc timp din timpul meu pentru a oferi un moment simplu, plăcut și sincer, celor care au nevoie de el. Schimbul de emoții și câștigul spiritual, de ambele părți, sunt neprețuite.

foto: Crina Basset

follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.