5,064

Dorul de casă este cumplit

ginabradeaGina Bradea e o româncă din Galați, stabilită de câțiva ani în Italia, la Ancona. Deși e împreună cu familia, spune că dorul de casă este cumplit. Și-l potolește gătind meniuri tradiționale românești, culegând istorioare, promovând obiceiurile dragi și rețetele bucătăriei noastre, scriindu-și viața. Pe Gina o găsiți pe pofta-buna.com, cu toate rețetele, secretele și sufletul ei mare și bun, pe tavă…

Acum 15 ani soțul Ginei a plecat în Italia, la sora lui. Și-a găsit de lucru, iar acum are o firmă de transport medicamente, împreună cu doi parteneri italieni. Gina avea un serviciu bun în România și și-a tot amânat plecarea, îi era greu să se desprindă de țară. Mereu se gândea că el „va termina cu străinătatea” și se va întoarce acasă. În loc să se întoarcă, și-a luat familia: fiul lor, Gabi, își ajută tatăl la firmă, apoi Gina, care a rămas șomeră, a luat drumul Italiei. Fiica lor, Diana, împlinește astăzi 20 de ani. A absolvit liceul și se pregătește pentru facultatea de grafică, în România, unde crede că are o competiție mai mare și profesori mai buni decât în Italia. „E foarte talentată, a terminat a 12-a cu bursă, cu media peste 9!”, spune mama cu mândrie și cu mare dor, numărând zilele și lunile până când vor fi din nou împreună.

cu sotul si fiulÎn țară, Gina a făcut de toate, în domeniile cele mai diverse, de la bucătărie la cosmetică și vânzări. E bucătar-patiser-cofetar-barman-ospătar cu diplomă, a absolvit un liceu economic de alimentație publică și a lucrat o vreme în lumea restaurantelor, de unde a plecat dezamăgită de salariul mic, programul prelungit și lipsa de perspective. A absolvit managementul la o facultate economică, dar Gina e, în adâncul sufletului, o scriitoare… Adoră să citească și să povestească, blogul ei e o carte de povești scrise cu har. Despre experiența ei ca ucenic și profesionist în alimentația publică pe vremea lui Ceaușescu, Gina are pagini autobiografice extrem de interesante, aici http://pofta-buna.com/bucatar-profesionist-sau-amator/. În Italia nu și-a găsit de lucru, dar și-a regăsit pasiunea pentru gătit și scris. Așa s-a născut blogul ei poftă-buna.com, care se bucură de mare succes printre gurmanzi și cei cărora le place să experimenteze în bucătărie. Am întrebat-o pe Gina despre viața ei în Italia și ea mi-a povestit despre toate, pe îndelete, iar eu vă povestesc și vouă:

Abia așteptam să văd Italia

Ca orice român, abia așteptam să văd Italia! Am venit prima dată cu autocarul, în vacanță. Priveam cu nesaț totul, nu mă mai saturam să văd oamenii, casele, străzile. Eram ca un copil în fața unei vitrine cu dulciuri. Priveam casele acelea vechi, imense, mângâiam porțile din lemn masiv, admiram geamurile cu perdele atât de frumoase. Peste tot era verdeață, multe flori! Intram în toate magazinele, mă uitam la toate produsele, pipăiam, miroseam, voiam să văd totul. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii, casele, să plec în excursii, să văd locuri noi, să cunosc oameni noi. Mi-a plăcut enorm să descopăr cetăți, centre istorice pastrate foarte bine, așa cum e la noi Sighișoara. Credeam, într-un fel, că aici, la fiecare colț de stradă, curg lapte și miere. Nu este deloc așa, viața este extrem de dură în străinătate. Dar m-am adaptat ușor, eu sunt o fire fericită și mă adaptez rapid.

Românii nu sunt văzuți prea bine în străinătate și mai ales în Italia. Italienii sunt extrem de naționaliști (lucru pe care-l admir și le lipsește multor români). Românii nu sunt apreciați în Italia, decât de către cei care-i cunosc personal. E greu să te lupți cu asta zilnic, să fii mereu nedreptățit. Oricât de bine ai munci, oricât de serios și bun profesionist ai fi, disprețul cu care ești privit este palpabil. Soțul meu a avut nevoie de ani buni ca să fie respectat. Italienii efectiv te ignoră, de parcă ai fi invizibil. Soțul meu i-a salutat zi de zi, pe un ton calm, dar apăsat, a muncit tăcut, le-a demonstrat că este un foarte bun profesionist și un om demn de respect. Acum este foarte respectat, iar italienii sunt cei care îl salută primii.

Îmi lipsește totul de-acasă

Noi suntem retrași, locuim în afara orașului, la țară, avem în jur doar familii de italieni. Avem o casă imensă, cu mult teren in jur. Peisajul este superb, e multă verdeață, liniște, am livadă de măslini, grădină de legume, cresc păsări, am căței, pisici, un cuptor imens cu lemne pentru pâine. E o viață liniștită, fără mari probleme, iar salariul soțului ne permite să ducem o viață decentă. Modestă, nu trăim în lux, dar decentă. Nu mergem în vacanțe decât rar, nu avem mașină scumpă, nu avem haine și parfumuri de firmă.

Discut cu mulți români din diaspora, dar doar pe FB. Comunitatea de români nu este unită. Sunt oameni de bine, care vor să ajute, e adevărat. Dar sunt și foarte mulți care-și bat joc. Există o neîncredere foarte mare între românii de afară, alimentată și de mass-media. Cel mai ușor e să lovești în românii din diaspora. Nu sunt uniți, fiecare-i pentru el. E trist și dureros, mai ales când vezi că alte comunități de străini sunt unite, se apără, se ajută… Românii nu.

O amintire de la Sighișoara, 2012

O amintire de la Sighișoara, 2012

Dorul de casă este cumplit, te sfâșie, efectiv! Îmi lipsește totul de-acasă: familia, oamenii, vecinele băgăcioase, curioase și atât de gospodine, băbuțele din piață care vând zarzavaturi, ouă proaspete și flori de câmp… Îmi lipsesc alimentele românești, care la noi, în România, încă mai sunt naturale, îmi lipsesc bunătatea și ospitalitatea românești. Acasă, vorbeam cu mulți oameni pe stradă, mulți te salută, îți zâmbesc sau te-njură, te simți acasă. E altfel, greu de explicat în cuvinte. Aici, oamenii îți zâmbesc rar și atunci rece, ești străin.

Ne-au dat lacrimile, îmi venea să pup pe toată lumea!

Anul trecut am fost în România, într-o vacanță scurtă. Dormeam în mașină, dar când m-am apropiat de vamă, m-am trezit, am simțit ceva, ca un fior. La vamă, ne-au dat lacrimile mie și soțului, îmi venea să sar din mașină și să pup vameșii și apoi curvele de pe marginea șoselei, când a oprit soțul să cumpere rovigneta.

Sentimente pe tavă

Eu nu lucrez în Italia, mă ocup de casă, de blog, dar măcar suntem împreună. Sunt multe bloguri mai bune decât al meu, practic, fiecare blog este o căsuță virtuală, unde bloggerul își pune sufletul și sentimentele pe tavă, le oferă cititorilor. Citind câteva articole pe un blog, începi să cunoști omul din spatele cuvintelor și imaginilor. La un blog culinar, totul este important: rețetele, imaginile, comunicarea. Iar cel mai important este felul în care te percepe cititorul, cum rezonezi cu fiecare om în parte. Mie îmi place mult să gătesc și să scriu, așa că blogul meu este unul cu povești culinare. Unora le plac, altora, nu. Revin cei cărora le plac poveștile mele.

Cel mai greu mi-a fost cu partea tehnică a blogului: este nevoie de cunoștinte avansate de utilizare a calculatorului și programelor, dacă vrei ca totul să fie foarte bine. Am plătit oameni care să mă ajute, unii m-au ajutat, alții mi-au făcut rău, am avut și surpriza să mi se fure blogul și l-am recuperat cu greu… Dacă nu ai cunoștințe tehnice, e foarte greu. Acum am reușit să găsesc o echipă de profesioniști cu adevărat grozavi, pe care-i ador, pur și simplu!

Acum, înainte să mănânce, mă întreabă dacă am făcut poze!

La început, soțul și fiul meu s-au amuzat pe seama blogului, mai ales la partea cu pozele. Știi câte poze faci până găsești una mai bună? Acum le place, sunt încântați de ceea ce fac și de succesul pe care-l are blogul. Înainte, mă suparam rău când găteam câte ceva și ei începeau să mănânce, înainte ca eu să fac poze. Acum, înainte să mănânce, mă întreabă dacă am facut poze!

 

Mititei și sparanghel la grătar, toate din producția proprie

Mititei și sparanghel la grătar, toate din producția proprie

Promovăm bucătăria tradițională românească

În bucătărie, diferențele sunt uriașe, comparativ cu 20 de ani în urmă. Când am învățat, la școală se trecea rapid peste rețetele cu fructe de mare sau ingrediente prohibite, gen vânat, mușchi de vită și altele. Doar ni se povestea succint, pentru că oricum nu aveam de unde să ne procurăm materia primă. La orele de bucătărie/cofetărie, mai preparam câte ceva, dar numai dacă aduceam materia prima de-acasă. Apoi, când am lucrat, nu aveam utilaje, ustensile, materie primă de calitate. Lucram cu margarină, rar cu unt sau frișcă, găteam mult pește oceanic, nu erau tot anul fructe și legume proaspete, condimente. Partea bună este că atunci lucrai bazat pe simțuri (organoleptic), majoritatea aluaturilor se pregăteau la mână, învățai să simți aluatul, să ,,vezi” sosurile, mâncărurile. Un bucătar-cofetar care a făcut școala și a lucrat acum 20 de ani, are ,,mână” și ,,ochi” , poate găti fără utilaje și ustensile de mare precizie. Acum 20 de ani, din nimic se făceau preparate gustoase și aspectuoase, acum, cu toate minunile posibile, multe preparate sunt jalnice, pentru că lipseste creativitatea. Acum există multe ingrediente, materie primă de tot felul, în orice anotimp, condimente sofisticate, chef și pasiune pentru gătit să ai! Ceea ce nu-mi place este că bucătăria românească nu e deloc promovată, comparativ cu rețetele din alte bucătării. Nu e rău sa gătești din bucătăria internațională, dar e păcat să lași bucătăria românească în uitare.

Mie îmi place mult să frământ aluaturi la mână, să mă joc, să împletesc aluaturile, să fac pâine, covrigi, cozonaci. Gătesc orice, îmi plac provocările. Dar iubesc pur și simplu mâncărurile tradiționale. Am demarat un proiect, împreună cu alți bloggeri – „Tradiție și gastronomie românească” (http://pofta-buna.com/traditie-si-gastronomie-romaneasca-2/ ), unde promovăm împreună rețete de pe teritoriul României și diverse tradiții, obiceiuri, superstiții.

Eu nu sunt mâncăcioasă, îmi place să gătesc, să experimentez, să probez rețete noi sau să creez eu rețete, dar nu mănânc mult. Gust sau mănânc o porție mică, atât. Cu restul, se „sacrifică” soțul. Mai dificile sunt torturile cu decor în pastă de zahăr. Cel mai dificil a fost un tort cu 3 etaje și flori din pastă de zahăr (floarea soarelui, pe care o ador). Am lucrat câteva zile numai la flori!

Restaurante bune sau proaste există peste tot în lume. Cum descopăr restaurante bune? Simplu. Prima dată întreb cunoscuții. Apoi, dacă merg undeva pentru prima dată și nu știu ce să aleg, caut restaurante micuțe, iubesc tavernele și restaurantele de familie, evit restaurantele de fițe. Mă uit să văd câte mașini sunt parcate afară, cât de aglomerat este restaurantul și apoi mă uit cât este de curat. Dacă e murdar, plec și nu mă uit în urmă, indiferent cât de călduros mi-a fost recomandat. Apoi, mă uit în meniu, verific oferta, descrierea, prețurile, totul. Privesc discret în restaurant, să văd ce au comandat ceilalți, uneori cer sugestii ospătarului. Când se aduce mâncarea, apreciez timpul în care s-a adus, felul în care arată și miroase preparatul și apoi gustul. Simt imediat dacă ceva e vechi și nu mănânc. Iar dacă mâncarea este bună și servirea ireproșabilă, revin și recomand și altora.

Despre visuri

Aș vrea să am o pensiune țăranească, tradițională, în România. Să fie undeva la munte, să am aer curat, multă verdeață, pădurea aproape, unde să pot culege fructe și plante.

Celor care visează la o carieră de chefi, le spun: e ușor pentru bărbați, dar pentru femei este o lume cumplit de grea și de nedreaptă. Un bărbat care face un fel de mâncare bine este lăudat și apreciat la superlativ. O femeie care gătește un meniu complet pentru 50 de persoane, nu e băgată-n seamă – e ceva firesc, ce e așa mare filosofie?

Celor care vor să lucreze în patiserie, le recomand să meargă pe rețetele tradiționale, să evite mixurile sintetice și, dacă se poate, să aibă un cuptor cu lemne.

Pentru românii care vor să emigreze oriunde, nu doar în Italia: nu umblă câinii cu colaci în coadă nicăieri și nu e totul roz. E greu aici, e greu acasă. Străinătatea este o soluție de moment, nu definitivă. Nu pot sfătui pe nimeni în privința asta, pentru că noi suntem români, ne întoarcem acasă. Pentru noi, acasă înseamnă România.

foto: Shutterstock și arhiva Ginei Bradea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.