951

În dragoste, niciodată să nu spui niciodată…

S-au cunoscut acum 13 ani pe un site de matrimoniale și nu le-a trecut nicio clipă prin cap că vor avea un viitor și un copil minunat împreună. Ea nu s-a gândit la asta nici mai târziu, când nu credea că ei doi se potrivesc. Sau că va fi vreodată mamă. Dar, cum spune Alunița, „never say never”. Mai ales în dragoste, care nu știi de unde sare și când te lovește, fără să o recunoști…

despre dragoste, cum ne-am întâlnit

„Dacă există ceva ce viaţa asta imprevizibilă şi mereu surprinzătoare m-a învăţat că se adevereşte cu mare certitudine, atunci acel ceva este expresia: Niciodată să nu spui niciodată! Adică acum, de exemplu, când îmi place la nebunie să fiu mamă cu normă întreagă, nu îmi vine să cred că eram convinsă că nu voi avea niciodată copii. Nu numai că nu îmi plăceau (credeam că bebeluşii se nasc răi!), dar mi se şi părea un act de egoism să aduci pe cineva nou pe lume. Nici că aveam să îmi găsesc sortitul pe internet nu aş fi crezut, pe vremuri. Şi totuşi, aşa s-a întâmplat.

Întâlnirea virtuală

În septembrie 2004, în căutare de evadări dintr-o realitate profesională care începuse să mă cam apese (aveam un job deosebit de bine plătit, dar şi foarte stresant), mi-am creat cont pe un site de matrimoniale. Nu mai ţin minte precis cum am ajuns acolo, dar ţin minte că se numea matrimoniale.3x.ro. Nu vă obosiţi să îl căutaţi, am făcut-o eu şi nu mai există. Pe vremea aceea, era ceva nou în România, nu era deloc aglomeraţie pe acolo şi nici nu era plin de „profesioniste”, cum înţeleg că se întâmplă acum pe astfel de site-uri. Am descoperit acolo o lume virtuală foarte prietenoasă, plină de bărbaţi în căutare nu atât de o parteneră de viaţă, cât de o aventură cu care să îşi umple timpul liber, ca şi mine; sau pur şi simplu de un umăr pe care să poată plânge, virtual şi la adăpostul anonimatului. Uneori, oamenii nefericiţi au nevoie doar ca cineva să îi asculte şi atât. Nu să îi ajute cu ceva concret, nici să le dea sfaturi – doar să îi asculte. Or eu mă pricep să ascult. Şi aşa se face că am vorbit cu o groază de oameni pe chat-ul acelui site. Cu unii mai mult, cu alţii mai puţin, cu unii lucruri serioase, cu alţii prostioare… Şi doar cu puţini dintre ei, foarte, foarte puţini, am ajuns să mă întâlnesc în lumea reală.

Aproape imediat cum mi-am deschis acel cont, m-a abordat şi El. Pe atunci, evident, nu aveam cum să ştiu că va fi „El”, cu majusculă. Era doar un necunoscut care – aveam să aflu mai târziu – nici măcar nu îşi folosea numele adevărat în profil. Un bărbat iubitor al sexului frumos, care era clar în căutare de întâlniri cochete şi care nu a putut trece indiferent pe lângă poza mea de profil. Era o fotografie decentă şi discretă, în care nu îmi arătam decât spatele (e drept, şi picioarele…), dar care avea ceva provocator în ea. Însă de la primele dialoguri a devenit clar că nu eram nici profesionistă, nici amatoare de aventuri superficiale şi nici măcar o țintă uşoară. Aşa că nu a durat mult „relaţia” noastră virtuală. Am apucat să vorbim câteva banalităţi, să schimbăm câteva informaţii vagi despre noi, ne-am propus să găsim timpul necesar pentru o discuţie mai lungă sau chiar o întâlnire, dar nu l-am găsit, şi apoi am cam pierdut legătura.

Timp de câteva luni, am continuat să flirtez sapiosexual pe acel site (sau, spus mai puţin pretenţios, să îi fac din vorbe pe unii şi pe alţii de acolo), am avut şi câteva întâlniri reale, plăcute toate, dar niciuna care să conducă la o relaţie serioasă, apoi, nu ştiu cum, ne-am intersectat din nou. Era deja primăvara lui 2005, burnout-ul profesional pe care îl bănuisem doar devenise acut şi luasem hotărârea să renunţ la acel serviciu care mă îmbolnăvea, de-a dreptul. Visam la un an sabatic, după care să îmi caut ceva care să mă bucure cu adevărat, un job potrivit firii şi sufletului meu, nu rutina aceea din care nu îndrăznisem să ies, de nişte ani încoace. Iar ideea de a începe totodată şi o relaţie sentimentală nouă, în noua mea viaţă, mă atrăgea foarte mult.

Surpriza

Aşa că am pornit cu mult mai multă deschidere în noile dialoguri cu El. Tot pe chat-ul acelui site de matrimoniale comunicam, tot din spatele unor ecrane şi din vârful degetelor pe taste. Am început să ne povestim mai multe, mai profund. Să ne cunoaştem, cu adevărat. După încă o perioadă, destul de lungă, în care de-abia aşteptam să ajung acasă, seara, ca să îmi petrec câteva ore în discuţii cu El, am ajuns în sfârşit şi la ceva de-a dreptul foarte personal: datele noastre. Ştiu că poate părea ciudat, dar nu e nevoie întotdeauna de nume şi alte detalii dintr-astea concrete (şi irelevante) atunci când discuţi lucruri profunde cu cineva… Însă surpriza pe care am avut-o atunci a fost uriaşă. Am descoperit că nu numai că eram născuţi în acelaşi oraş, însă ne şi cunoşteam, în realitate. De vreo treizeci de ani. Fuseserăm colegi de şcoală – el cu un an mai mare decât mine – şi ne ştiam bine, chiar dacă nu fuseserăm prieteni în copilărie. Adevărul e că eram şi destul de greu de ratat: el era unul dintre cei mai frumoşi băieţi din oraş, care întorcea capete, iar eu, moţul moţurilor peste tot, ca pionieră fruntaşă şi o groază de alte calităţi cu care mi-am „răsfăţat” copilăria. Fusesem chiar şefa lui cândva, pe când eu eram comandanta de unitate a şcolii, iar el doar comandant de detaşament. Ne-am amuzat mult pe chestia asta şi am început să depănăm amintiri, să povestim din copilărie şi despre cunoscuţi comuni… Apoi am hotărât că, în cazul acesta, chiar că este musai să ne şi întâlnim de-adevăratelea. Şi ne-am întâlnit. Şi a ieşit cu scântei. Şi ne-am mirat cum de am trecut unul pe lângă altul, atâta amar de vreme, fără să simţim nici măcar o firmiturică din pasiunea pe care o simţeam acum.

Despărțirea

După câteva săptămâni de foc, ne-am despărţit. A fost unul dintre rarele momente din viaţa mea când am luat o hotărâre importantă cu capul, în loc să îmi ascult inima. Şi, evident, am greşit. Cunoscându-l mai bine în acele zile în care ne întâlneam la Bucureşti – eu îmi dădusem demisia şi îmi savuram libertatea, el lucra la câteva sute de kilometri distanţă şi făcea o navetă dificilă şi obositoare – am crezut că, în afară de acea pasiune puternică ce ne făcea să dorim să fim mereu împreună, nu aveam nicio afinitate.

El era un om de afaceri strălucit căruia îi plăcea sportul în timpul liber, eu eram o umanistă cam boemă care nu putea suferi sportul. Nu avusesem niciodată un prieten bogat, cum era el, mi se părea că nu e genul meu un om cu bani. Nici unul căruia să nu îi placă filmele de cinematecă, arta modernă sau jazz-ul. Şi eram absolut convinsă că, pe termen lung, o astfel de relaţie e sortită eşecului. Ştiam că pasiunea aceea fierbinte, a începuturilor, dispare la un moment dat. Şi că în locul ei e înţelept să rămână interese comune, gusturi apropiate şi mult simţ comun al umorului. Ingredientele unei îmbătrâniri reuşite în cuplu, după părerea mea. Ori nouă ne cam lipseau toate acestea. Aşa că am ales să plec cu altcineva. La propriu. Am plecat la Paris pentru o vreme, cu un pictor şarmant, cunoscut pe acelaşi site de matrimoniale. Părea mai potrivit pentru mine.

M-am dus în oraş la El (la noi, de fapt) să îmi iau rămas bun. Mă durea şi pe mine, ca şi pe el, dar eram foarte convinsă că am luat hotărârea cea mai înţeleaptă. Îmi aduc aminte perfect cum ne-am despărţit, pe o margine de drum de la o margine de oraş, cum el mi-a spus, simplu: „Nu pleca”, şi cum eu am condus cu lacrimi în ochi tot drumul înapoi, la Bucureşti. Apoi am plecat.

Întoarcerea

A fost bine o vreme, la Paris, apoi nu a mai fost. Şi într-o noapte am primit un semn de la univers. Pe unde radio. Nu aveam somn şi zapam aiurea pe un radio vechi, într-o casă bătută de vânt pe malul Canalului Mânecii. Iar versurile unei melodii, ascultate atunci pentru prima oară, mi-au făcut bucăţi sufletul şi mi-au dat convingerea că greşisem în alegerea mea. I’ll find my way back to you, If you’ll be waiting… Poate că nu era prea târziu. Poate că încă mă aştepta.

Versurile unei melodii, pe care o ascultam atunci pentru prima oară, mi-au făcut bucăţi sufletul şi m-au convins că greșisem

Când m-am întors la Bucureşti, nu l-am căutat imediat, ci după câteva luni. Nu mi se părea corect să mă joc cu sentimentele lui şi nici nu aveam certitudinea că m-ar primi înapoi. În plus, credeam în continuare că o relaţie între noi ar fi imposibilă pe termen lung. Dar îmi era atât de dor! Într-o zi, i-am scris că m-am întors. Iar el mi-a răspuns că are drum la Bucureşti. Era cu puţin timp înainte de Anul Nou.

Ne-am întâlnit pe stradă şi pe fugă. De data aceasta, el era cel care urma să plece. Era în drum spre aeroport, trebuia să ajungă în Japonia, unde avea să rămână vreo zece zile. Am vorbit câteva nimicuri, despre vreme, Sărbători, avioane şi alte prostii, fără nicio legătură cu noi, de fapt. Eram stingheri. Niciunul nu îndrăznea să pună degetul pe rană, să deschidă discuţia dureroasă, să ridice întrebările esenţiale. De-abia în momentul în care ne-am sărutat de despărţire am simţit că nu putem lăsa lucrurile aşa. Că nu merita să risipim aşa nebunia care clocotea în noi, atunci când buzele noastre se apropiau. Că niciun viitor incert nu valora mai mult decât acest prezent pe care îl simţeam cu o pasiune explozivă. Şi atunci ne-am promis că ne vom aştepta unul pe altul la întoarcere. Că ne vom da o şansă.

După 13 ani

Au trecut mai mult de treisprezece ani de-atunci. S-au schimbat multe. Avem nişte ani în plus, nişte kilograme și nişte riduri în plus. Locuim în continuare în oraşe diferite, în cea mai mare parte a timpului, şi ne vedem doar în weekend şi vacanţe. Nu ne-am căsătorit oficial niciodată, ne-am certat de câteva ori (rar), ne-am împăcat pasional de fiecare dată, ne-am urât de câteva ori (şi mai rar) şi ne-am iubit de mult mai multe ori, ne-am ameninţat chiar cu despărţirea. Dar nu am făcut-o niciodată. Pentru că mai există acum ceva în plus în vieţile noastre, un lucru minunat şi de neimaginat pentru mine, până cum câţiva ani: un copil. Rezultatul direct, fructul, în carne şi oase, al iubirii noastre. Iar pentru acest copil ştim că merită să continuăm să privim împreună, spre viitor, în aceeaşi direcţie. Chiar şi atunci când ne e greu.

Never Say Never

Aşa am învăţat eu, deci, să nu spun niciodată niciodată. Să nu mai cred că doi oameni sunt nepotriviţi doar pentru că unul are capul în nori şi celălalt picioarele pe pământ. Sau pentru că trăiesc la o distanţă de câteva zeci de kilometri unul de altul. Sau pentru că trebuie să se suporte reciproc atunci când unul se uită la un meci la televizor, iar celălalt ascultă muzică pe calculatorul din camera alăturată. Acum ştiu că o relaţie poate fi şi aşa, ciudată şi şchioapă pe alocuri, că se poate trece peste toate momentele alea grele, când simţi că i-ai putea rupe capul celuilalt, dacă nu te-ai stăpâni.

Marele meu regret este că nu am reuşit niciodată să cădem de acord asupra unei date pentru aniversarea relaţiei noastre. Să avem şi noi o zi a noastră, în an, în care să ciocnim un pahar şi să ne urăm să continue cât mai mult ciudăţenia asta de poveste a noastră. Pentru că nu ştim când a început, de fapt, totul: în ziua în care mi-a trimis primul mesaj pe chat-ul site-ului sau în noaptea în care ne-am întâlnit propriu-zis, după aproape un an de zile? În prima zi de şcoală, acum patruzeci de ani, când ne-am cunoscut sau în ziua în care s-a întors el din Japonia? Sau poate în noaptea aceea bătută de vânt, pe malul mării, în care o melodie ascultată întâmplător la radio mi-a dat certitudinea că El este alesul?

Aşa că, pentru noi, Ziua asta a Dragostei este o invenţie foarte utilă. E ziua în care ne putem ura complice La mulţi ani! Şi, uneori, să mai aprindem nişte artificii…”

Pe Alunița Voiculescu o găsiți aici

 

 

follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.