Cu bebelușul pe vârfuri montane, de la vârsta de… 9 zile

Petru este un bebeluș frumos, sănătos, de 6 luni, munțoman cu experiență, întrucât străbate munții, împreună cu părinții, de la vârsta de… 9 zile. Deși inițiativa lor a stârnit reacții dintre cele mai diverse, de la șoc și groază până la mirare, admirație sau îngrijorare, Cosmina și Marius își continuă ascensiunile cu bebelușul și au planuri mari, care încep chiar de luna viitoare. Proiectul lor se numește „Kid on Top” și presupune atingerea celui mai înalt punct din fiecare țară europeană, cu un copilaș în spate – ceea ce, din câte știm, nu a mai făcut nimeni până acum. Am rugat-o pe Cosmina să ne spună cum a început aventura uluitoare a urcușurilor montane, înainte și după ce s-a născut Petru, iar ea ne povestește…

Sunt Cosmina, am 38 de ani și timp de 11 ani am condus Direcția Generală de Asistență Socială a municipiului București. În ultimele șase luni nu am mai condus decât landoul, în care plimb cele aproape 9 kilograme de fericire pură, pe bebe Petru. Neașteptat, neprogramat, bebelușul a apărut într-o perioadă a vieții mele profesionale în care munceam la birou și pe teren câte12-14 ore pe zi, începusem o sumedenie de proiecte noi menite să îmbunătățească situația grupurilor vulnerabile din Capitală și zilnic trebuia să fac față alături de echipa mea la provocari din cele mai diverse. Singura evadare din ritmul nebun în care lucram erau excursiile la munte, la sfârșitul săptămânii sau furând câteva puține zile din concediile mereu rămase neefectuate pentru ascensiunile mai lungi, timp în care eram cu telefonul la ureche și în mână mereu. De altfel, când am aflat ca sunt însărcinată eram în așteptarea aprobării unui credit la bancă care urma să-mi finanțeze ascensiunea pe Aconcagua, cel mai înalt vârf din America de Sud și cel mai înalt de pe Terra din afara lanțului himalayan și dormeam în cort în curtea părinților mei în zăpadă ca să mă antrenez pentru ceea ce eu numeam atunci „aventura vieții mele”. Numai că acea aventura a vieții s-a transformat în altă aventură și mai minunată, aceea a călătoriei prin viață cu pietricica mea prețioasă.

Petru vine de la piatră, stâncă, munte. Și de la treptele Bazilicii San Pietro de la Vatican, pe care le-am urcat până sus pentru prima oară, imediat după ce am aflat că sunt însărcinată.

E clar un alt tip de aventură, pentru care nu aveam niciun fel de antrenament, dar care îmi place la nebunie. Sigur, planurile au trebuit reajustate odată cu venirea bebelușului și mi-a fost mereu teamă că trebuie să renunț la lucrurile care îmi plac, inclusiv la urcatul pe munți. Norocul meu a fost că partenerul meu și tatăl lui Petru m-a încurajat mereu că pot să fac ceea ce îmi place și în timpul sarcinii am făcut un „maraton” de „locuriincareegreusamergicucopilulmic”. Când eram însărcinată în două luni, am urcat pe Musala, cel mai înalt vârf din Balcani, când eram în patru luni am făcut ultimii 113 km ai lui Camino, drumul către Santiago de Compostella, la care visam de mult, în aproape 6 luni am urcat în 24 de ore cele mai înalte trei vârfuri din Marea Britanie (Anglia, Scotia si Tara Galilor), iar la 8 luni de sarcină urcam pe Vârful Ciucaș de la noi, căci așa îi promisesem nepoțelei mele de 5 ani, care era și este fascinată de munți. Așa că ne așteptam ca Petru să vină direct încălțat cu bocancii de munte.

Să nu fie confuzii: eu sunt un munțoman trekker, adică nu o să mă vedeți agățată în coardă pe cine știe ce perete vertical, decât ca excepție, și nu ca regulă. Nu sunt un alpinist deloc bun, ba chiar am și un pic de rău de înălțime. Ascensiunile mele sunt pe acei munți care pot fi urcați fără dificultăți tehnice, pe poteci mai mult sau mai puțin umblate.

Cosmina Simiean cu bebelușul pe drumuri montane

Lecția lui Kili

Primul meu munte urcat a fost nici mai mult nici mai puțin decât Kilimanjaro, cel mai înalt vârf al Africii, de 5895 m, în 2010. O frumusețe de munte pe care am purces fără să ezit direct de pe scaunul de la birou, cu o infatuare și o aroganță de care acum îmi vine să râd. Trebuie să spun, cu toată sinceritatea, că eu nu merg pe munte primordial ca să admir frumusețile naturii și să respir aerul curat, deși astea vin la pachet. Eu urc doar dacă am motivația vârfului, a finalizării clare a efortului depus. E o consecință a activității mele profesionale, în care niciodată, oricât de mult și bine ai munci, nu ajungi la capăt, nu poți prin asistența socială să ajungi să eradichezi complet sărăcia, boala și nepăsarea. Și cumva compensez frustrarea aceasta prin atingerea vârfurilor munților.

Munții nu se lasă păcăliți de echipamentul tău scump, de bețele de carbon ultraușoare sau de geaca asortată la rucsac (da, așa m-am dus eu pe Kili, foarte fashion).

Kilimanjaro, cu înălțimea și dificultățile sale m-a atras imediat ca idee. Bineînțeles că lipsa de experiență în urcatul munților înalți m-a taxat, mi-a fost atât de rău de la altitudine cum am trecut de 5200 de metri încât m-am întors de la câteva sute de metri sub vârf, fără să îl ating. Și asta a fost prima lecție de munte pe care am învățat-o: să respecți fiecare munte, mai mic sau mai mare, căci fiecare e diferit. Munții nu se lasă păcăliți de echipamentul tău scump, de bețele de carbon ultraușoare sau de geaca asortată la rucsac (da, așa m-am dus eu pe Kili, foarte fashion). Cu lecția asta amară învățată și cu norocul de a avea în preajmă doi dintre cei mai dedicați oameni de munte din România din noua generație de ghizi montani, Costin Miu de la Mountain Challenge și Marius Junoiu de la Victoria Travels-Drumeții Montane, Kili a fost doar începutul. De la ei am învățat tot ce știu despre munte și mai ales, cum să-i iubesc și să-i respect.

Și cum să le mulțumesc de fiecare dată când ajung în vârful lor. Au urmat: tabăra de bază a Everestului din Nepal (5364m), un trekk lung de aproape trei săptămâni, 115 km și multă diferență de nivel zilnică, Mont Blanc (4808m), cel mai înalt vârf din Europa Occidentală, Elbrus (5642m),cel mai înalt vârf din Europa geografică, Olymp (2918m), cel mai înalt vârf din Grecia, Teide (3718m), cel mai înalt vârf din Spania, Moldoveanu (2544m), vârful nostru, în condiții de iarnă, vârfurile de peste 2500 m din România. Cel mai greu mi-a fost pe Olymp, un munte considerat ușor de munțomani. Numai că după 7 ore de urcat prin soare, la 35 de grade Celsius, fără pic de umbră, nu a mai fost așa de ușor. Am ajuns pe platoul de dinaintea vârfului, ne-am tras sufletul puțin și ardeam (și la propriu) de nerăbdare să traversez ultimii 300 metri de perete stâncos până pe vârf, nimic tehnic, dar care necesita atenție sporită pe urcare și o legare în coardă pe coborare. Când am pus piciorul pe prima porțiune de versant și am văzut aproape 3000 de m de stâncăraie sub mine, m-am blocat. Atac de panică, istericale, tot tacâmul, nu puteam nici să mă retrag și nici să înaintez. Doar calmul și priceperea lui Marius, care mi-a ghidat fiecare pas și mi-a pus mâna pe fiecare piatră de care trebuia să mă țin m-au făcut să ajung pe vârf. Marius e ghid montan și în amintirea ascensiunii noastre la dublu pe Olymp și ca reminder pentru dragostea noastră față de munți, desigur că pe copilul nostru l-am numit Petru, care vine de la piatră, stâncă, munte. Și de la treptele Bazilicii San Pietro de la Vatican pe care le-am urcat până sus pentru prima oară, imediat după ce am aflat că sunt însărcinată.

Pe drumuri montane, la 9 zile după naștere

Petru a pornit în prima lui drumeție montană când avea nouă zile. Eu am stat în pat ultimele două săptămâni de sarcină, la recomandarea medicului, și îmi venea să mă urc pe pereți. Așa că atunci când s-a terminat pelerinajul rubedeniilor și prietenilor la nou-născut, felicitările, mesajele și aranjamentele cu specific bebelușesc, am suit copilul în mașină și am plecat doar noi trei la Padina, în Bucegi, într-o zi superbă de octombrie. Acolo am pus frumos copilul în sistemul de purtare (sling pe vremea aceea) și am hoinărit vreo patru ore. Petru atunci mânca la doua ore și era suficient de cald afară cât hrănirea lui să nu fie o problemă pentru mine, îl mai scoteam cu nasul din geaca lui taică-su, îl scoteam cu totul la fiecare 40 de minute, îl verificam să nu fie transpirat și astfel escapada noastră a fost un succes total. Încurajați de succesul expediției, pe drumul de întoarcere am oprit și la Dichiu și ne-am aventurat cățiva kilometri dincolo de monument. Eu am fost mult mai relaxată în privința călătoriei decât a fost tati, care era cam stresat, mai ales că el îl purta pe bebe, dacă se sufocă în sling, dacă începe să urle, dacă face caca (cred ca îi era teamă să nu facă pe el). Evident că Petru a dormit tot drumul, atât în mașină cât și în sling și chiar părea fericit. Așa interpretam noi zâmbetele copilului nostru de 9 zile, înainte să aflăm că la această vârstă bebelușii zâmbesc pentru că au gaze și nu pentru că zâmbetul respectiv ar avea vreun sens. Primul copil, de unde să știm noi… 🙂

Pe drumuri montane cu bebelușul de la vârsta de 9 zile

foto: Cosmina Simiean

Ajunși acasă, bunicii ne așteptau la poartă de grija nepotului și mama, cel puțin, m-ar fi mâncat de vie că duc copilul pe coclauri. Când i-am mai arătat și poza în care l-am pus pe Petru pe iarbă să se „împământăneze” și el, a început să îl caute frenetic de căpușe și furnici. De parcă căpușele și furnicile din Bucegi altă treabă nici nu aveau decât să stea pe bebelușul nostru…

Evident că toată lumea din jurul nostru are câte o părere despre cum ar trebui sa ne creștem noi copilul. În special părinții noștri și prietenii sau rudele cu copii mai mari, dar mânați de cele mai bune intenții. Am dezvoltat împreună cu Marius niște fraze-cheie prin care interlocutorul să nu se simtă jignit că nu-i urmăm sfatul. În special, chestia asta cu răceala la copii, obsesie națională. „Va răci dacă îl scoateți din casă, nu-i puneți trei căciuli, nu are fular, îl trage curentul”. Între timp, s-a convins toata lumea că, deși e plimbat non stop, Petru nu numai că nu a răcit, dar nici muci măcar nu a facut în timp ce știm bebeluși care n-au ieșit din Drumul Taberei și au făcut temuta bronșiolită. Așa că acum așteaptă poze din aventurile lui Petru.

pe drumuri montane cu bebelușul de la 9 zile

Pe drumuri montane cu bebelușul de 9 zile

Sigur, asta nu vine de la sine: am acordat mereu o atenție deosebită confortului lui Petru în drumeții, am urmărit sfaturile altor părinți munțomani de pe Instagram și le-am pus întrebări. Așa că știm exact ce scutece să folosim (nicidecum cu vreun fir de plastic în ele), care sunt cele mai potrivite haine de outdoor pentru bebeluși ca să le asigure confortul termic (strat de bază din lână și mătase și overall din merino pentru zilele reci sau de lână fiartă pentru zilele cu vânt, salopeta de fâș de la producători de echipamente sportive pentru zăpadă). Iar acum știm că ceea ce are Petru nevoie pentru o drumeție de o zi încape într-un singur rucsac, nu trebuie să căram doi rucsaci mari, ca în primele excursii. Cele mai drăguțe reacții le avem de la cei cu care ne întâlnim pe munte. Mulți nu se prind că avem la piept un bebe, acum am trecut la un sistem de purtare mai performant și nu prea știi ce e dacă nu te uiți atent, dar în momentele de popas, când noi suntem la ora de masă sau de dezmorțire și pupăceală, se opresc și se minunează. Și vor să facă poza cu bebelușul!

Cel mai amuzant a fost când am fost la Curmătura, drumeția clasică cu care se începe orice existență munțomană: Marius purta copilul pe sub geaca de puf și ne-am întâlnit cu niște prieteni de ai lui. S-au oprit să schimbe vreo două vorbe fără ca ei să știe că bebe e la purtător. Dacă te oprești, bebe se trezește și începe să chițăie, așa că a început să miște în geacă. Unul dintre prietenii lui Marius a sărit ca ars și a vrut să dea cu mâna, crezând ca s-a urcat vreun șobolan sau vreun animăluț pe Marius și să-l salveze de lighioană. Fețele lor cand au văzut ce foșgăie acolo și tonul relaxat cu care Marius le-a zis: aaa, el e fii-miu, a făcut caca de aia mișcă și miroase așa urât în jur, au fost priceless.

Cu bebelușul pe vârfuri montane

Sigur că de când călătorim cu Petru, itinerariile noastre au suferit modificări, nu ne mai putem propune să urcăm la altitudini mai mari de 3000 m cu un bebeluș de 6 luni. Până la trei ani nu e recomandat pentru ei, iar peste 3500 m nu discutăm decât de la 6 ani încolo. Dar avem suficiente locuri în care să mergem, să ne bucurăm împreună de munți și aer curat și să găsim câte un vârfuleț ceva care să mă motiveze și pe mine. Fie el și Vârful Țuțuiatul din Munții Măcin care are doar 467 m, e un deal, dar pentru mine a fost important că e vârful a ceva și pentru Petru că a fost primul lui vârf din țară din multele care vor urma. De asemenea, nu mai merge să facem ca înainte de era pre-bebeluș, ne uitam la un film și hai să plecăm acum la munte că rucsacul e pregătit la ușă și vedem noi unde dormim. De când e Petru în zonă, căutam pensiuni/hoteluri și ne uităm la review-uri: să fie curat, să fie cald, să fie apă caldă. La vară vom merge și la refugii, dar momentan asta nu e o opțiune. Trebuie să fim atenți ca maxim la ora 20, oriunde ne-am afla, să fim îmbăiați și în pijama cu cartea de povești în brațe. Dacă e un lucru pe care l-am aflat călătorind cu bebelușul la munte este că trebuie să-i respecți programul de somn și masă și ora de culcare, pentru că orice ieșire din rutina zilnică îl deranjează. La ultima călătorie, în Tenerife, unde am mers să urcăm pe cel mai inalt vârf al Spaniei (pe rând, fiecare dintre noi în câte o zi, în timp ce celălalt a stat cu copilul la plajă) ora e cu două ore în urmă față de România. La ora 20 în țară, când bebe trebuie să doarmă, în Tenerife era ora 18 și soarele stralucea, trăgeam noi bine draperiile dar tot a fost bietul copilaș un pic derutat. Bine, și noi… 6.

E o relație de încredere, un perfect continuum, el știe că alături de noi e în siguranță și e iubit și noi știm că dacă îi oferim asta, putem călători mult și bine împreună.

Nu știu dacă suntem buni părinți, asta timpul va demonstra, însă relaxați, da, suntem. Pentru că ne cunoaștem foarte bine copilul, știm exact ce semnifică fiecare grimasă, încruntare și reușim să interpretăm corect toate țipetele și plânsetele. Asta tocmai pentru că am petrecut atât de mult timp împreună toți trei în afara spațiului safe al casei și pentru că nu există vreun lucru legat de copil pe care unul dintre noi să nu știe să îl facă, fie că e vorba de hrănit, schimbat sau îmbrăcat copilul. Bine, Marius îl îmbracă total neasortat, cu dungi și cu buline în aceeași ținută, dar știe cât de groase sau subțiri să fie hainele. Am reușit să facem echipă bună și când unul dintre noi pronunță formula magică „team-work” știm amândoi atât de bine ce să facem încât într-un minut unul ține copilul, celălalt face repede biberonul, pliază căruțul, scoate jucaria sau punga cu scutece. Până la urmă, să fim cinstiți, până la șase luni e simplu să călătorești cu un sugar, căci doarme mult, mănâncă doar lapte, nu vrea telefonul sau desene animate, nu se trântește pe jos și nu vrea să-i cumperi tot ce vede. Dacă copilul e sănătos și îl respecți pe el și tabieturile sale bebelușești, nu există niciun motiv pentru care părinții să nu se poată bucura în continuare de călătorii și drumeții frumoase. Ba chiar mai amuzante și mai pline de sens. Iar copilul cum ar putea să fie altfel decât fericit, liniștit și mulțumit stând cu ambii părinți lângă el și dormind la pieptul lor. E o relație de încredere, un perfect continuum, el știe că alături de noi e în siguranță și e iubit și noi știm că dacă îi oferim asta, putem călători mult și bine împreună. De la șase luni încolo lucrurile s-ar putea să se complice, căci trebuie să asiguri că respectă programul de diversificare, dar și acolo sunt convinsă că puțină organizare și multă relaxare fac ca lucrurile să meargă bine.

Vom vedea și noi cât de curând, căci plecăm prima oară după începerea diversificării să explorăm munții Sardiniei. Plecăm cu două borcănele de piure făcut în casă și cel mai mic și genial aparat de gătit la abur și blenduit în același vas. Și evident cu niște cartof dulce și pătrunjel în valiză. Discutând cu prietenele mele, aflu că acest deziderat al relaxării atunci când ai un bebe mic nu e așa la îndemâna oricui. E firesc ca oboseala și grijile să-și spună cuvântul și să nu ai chef să hălădui prin munți. Dar sunt convinsă că dacă fiecare ar căuta propria metodă de relaxare până la urmă ar găsi ceea ce i se potrivește. Mai ales dacă locuiești la București unde opțiunile sunt nenumărate. De la psihoterapeuți la zumba, pilates sau mindfulness (oricât de în derizoriu a ajuns asta… total pe nedrept, dar să nu politizăm), binging pe Netlix, există ceva acolo pentru fiecare. Noi am reușit să găsim un echillibru în ceea ce privește noua noastră viață în trei, eu nu ratez nicio ședință de yoga saptămânală când suntem acasă.

Și lui tati îi creăm timp pentru antrenamentele sale de alergare. În felul acesta fiecare are spațiul lui personal în care se încarcă pentru noi aventuri împreună.

Proiectul Kid on Top

Avem un proiect măreț de călătorie care va începe în mai și pe care sperăm să îl finalizăm când Petru va avea 15-16 ani. Ne va ține ocupați multe vacanțe și concedii și îmi satisface pe deplin of-ul de a urca ceva, „cel mai înalt” de undeva. L-am numit „Kid on Top” și presupune urcarea sau atingerea celui mai înalt punct din fiecare țară europeană – din câte știm, nu a făcut nimeni asta cu un copilaș. De exemplu, vom începe cu Lituania, unde cel mai înalt punct e un deal de 294 m. Cel mai complicat e Mont Blanc, pe care îl vom face ultimul, cel mai înalt punct din Franța/Italia, unde vom merge împreună când Petru va fi cel puțin adolescent. Pe termen mai scurt, vom porni pe primul tronson care e gata din Via Transilvanica, cel din Munții Călimani, imediat ce se încălzește vremea, căci ne place la nebunie acest proiect care vrea să redea atmosfera Camino-ului spaniol la noi în țară. Când s-a născut Petru sănătos și de nota 10, din atâta recunoștință, am simțit nevoia să donăm o sumă simbolică pentru ceva, nu știam pentru ce cauză , dar vroiam să fie ceva cu semnificație. Și așa am ajuns să donăm câțiva lei pentru Via Transilvanica, astfel încât și prin donația noastră s-a mai putut face puțin din drum și e ceva care va rămâne după noi mulți ani. Și tot vara acesta, ca să profităm la maxim de timpul care ne rămâne din concediul de creștere a copilului, pornim cucerirea bebelușească a celor mai înalte 14 vârfuri din Carpații noștri dragi, cu excepția unuia singur pe care Petru nu va avea decât să îl urce când va fi major, căci mie mi se pare înfricoșător: Vârful Călțun.

 

Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.