Dulceața de cireșe amare e surprinzătoare

Lorena Ciubotaru

Lorena Ciubotaru, fostă actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, stabilită de ani buni la Amsterdam. Lorena scrie, cu talent și umor, despre oameni și fapte în Olanda și România. Și face haz. Inclusiv de necaz.
Lorena Ciubotaru

Mie îmi place dulceața de cireșe amare. Cu gustul acela de dulce-amărui și aroma de coajă de lămâie… Cât de fină, parfumată și bună, dom`le, excelentă, ce mai tura-vura. Ni se servea această dulceață nobilă de câte ori mergeam cu mama în vizită pe la vreo prietenă de-a ei. Și dulceața era musai pusă în farfuriuță de cristal, altfel i se pierdea gustul. Și servită cu linguriță de argint și un pahar de apă rece alături. Sau de socată, după anotimp. Și neapărat cu o bârfă mică. Eu savuram dulceața și, cu urechile ciulite, mă delectam cu poveștile lor. Asta a fost demult…

dulceata de cirese amare

Acum, în Olanda, normal că nu am cum să fac dulceață de cireșe amare. N-am nici timp, nici cireșe amare. În România, există și una și alta. Dulceața e făcută cu mare drag de mama mea, iar eu pot să o transport din România. Asta am și făcut, încă de la început.

Prima data când am venit cu borcanele de dulceață pe ruta București-Amsterdam a fost cam tot așa, pe la începuturile șederii mele în Olanda. Făceam naveta, ca nebuna, pentru că încă mai jucam teatru în țară. Și aveam doar trei zile la dispoziție să mă întâlnesc cu mama. Și a venit, draga de ea, cu microbuzul la București, să-și vadă odrasla. Cu tot cu un geamantan cu borcane de dulceață și zacuscă. Când am văzut-o, normal – vai mama, dar nu trebuia, ce sa fac cu ele? Unde să le pun, cum să le transport? Până la urmă nu am putut să o refuz. Și le-am luat cu mine. Să n-o supăr. Dimineața, cam pe la 4, eram în Otopeni. Cu borcane cu tot. Pun valiza la cală, mă instalez confortabil în avion și cu inima tânjind după mama.

Ajung în aeroport în Amsterdam, îmi iau valizele și mă îndrept spre tren. Că așa se circulă cel mai bine. Cu trenul, de la aerport în oraș. Taxiul, pfff – scump rău!

Mă urc în tren și așez valiza în compartimentul pentru bagaje. Stăteam liniștită cu gândul la mama și totodată bucuroasă că îmi voi revedea fetița și soțul. La un moment dat, un olandez îmi spune ceva pe limba lui. Eu îi zâmbesc și îi zic – vă rog, în engleză.

El, ușor panicat: Vă curge ceva din valiză! Eu, relaxată: Da, mersi. El, tot mai agitat: Dar ce e?  Eu: Dulceață. El, foarte suspicios: Nu cumva e altceva? Eu: Păi, ce să fie? El: Sânge?!

Și începe un schimb de replici ping-pong. El, ușor panicat: Vă curge ceva din valiză! Mă uit: roșu închis, lipicios, închegat. Ah, dulceața! Eu, relaxată: Da, mersi. El, tot mai agitat: Dar ce e?  Eu, supărată că s-a spart borcanul: Dulceață. Și mă chinui să îi explic că e dulceață de cireșe amare.

Olandezul, foarte suspicios: Nu cumva e altceva? Eu: Păi, ce să fie? El: Sânge!… Eu: Ceeee!? Și dă-i și turuie o stație întreagă. Că e dulceață în valiză, de la mama! Cum să fie sânge! Că s-au spart probabil borcanele și că așa e culoarea dulceței de cireșe amare, roșie!

Olandezul nu m-a lăsat cu întrebările până nu am deschis valiza să-i arăt borcanele. M-a întrebat de unde sunt. Poate s-a gândit că transport animale proaspăt tăiate. Sau chinezi bucăți. De-atunci am mare grijă cum aduc dulceața de cireșe amare de la mama. Că e siropoasă, gustoasă și… sângerie! Pătează hainele. Și agită spiritele.

 

De aceeași autoare:

Locuim într-un cartier foarte liniștit

Ce spaimă am tras de Sinter Klaas

Cea mai bună poezie din clasă

Fiecare țară cu animalele ei

Povestea pernelor

Vine mama la Amsterdam

La Tarom se mănâncă cel mai bine

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.