Ana Bucur a plecat acum 10 ani la Milano, la un master. A obținut joburi interesante în companii locale și internaționale, și-a întemeiat o familie ca în filmele cu happy end. Ea spune că emigrarea e o lecție de viață incredibilă, care te schimbă ca persoană, pentru totdeauna.
Ana, la Carnavalul de la Veneția
Am plecat din țară în noiembrie 2004, la un master în Studii Europene și Relații Internaționale la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano. Eu am crescut într-o familie de profesori. Părinții mei au predat timp de 7 ani în Maroc, pe vremea comunismului (tata matematica, mama biologia). Au plecat cu un contract legal și au călătorit foarte mult, în timpul vacanțelor școlare. Au vizitat toată Europa și au decis să se întoarcă acasă abia atunci când mama a rămas însărcinată. Când era aproape de termen, au plecat de la Paris la Iași, unde, câteva zile mai târziu, m-am născut eu. Am crescut într-o casă plină ochi de cărți în limbi străine și reviste Paris Match și Point de Vue, tata era un dușman declarat al comunismului, avusese marea ocazie sa vadă Occidentul și să trăiască acolo. Eu am crescut respirând în fiecare zi emigrare, convinsă că destinul meu va fi undeva în afara României… și așa a fost.
De ce Italia?
Am ales Milano pentru că aici locuia sora mea. Vreme de 10 ani ea trăise în Atena, unde l-a cunoscut pe viitorul ei soț ei italian, s-a căsătorit și s-a mutat la Milano. Eu am vrut să fiu mai aproape de ea, dar mi-am dorit un drum și un sens al meu, iar masteratul a fost o idee bună să îmbin utilul cu plăcutul. Deși asta îmi dorisem dintotdeauna, mi-a fost greu să plec. Îm țară aveam un job care-mi plăcea foarte mult și prietenii prețioase, la care mi-a fost greu să renunț. Tata s-a bucurat pentru mine, era mândru de masteratul unde reușisem să intru după mai multe teste si probe și obținusem o bursă.
Ana Bucur alături de colegii de masterat în Studii Europene (primul rând de jos, a treia de la dreapta la stânga)
La două zile de la aterizare eram pe băncile universității, 12 ore pe zi. A fost un ritm infernal, dar fantastic. Toți colegii mei erau din alte țări, am legat prietenii pe viață, mi-a plăcut extraordinar de mult. 12 ore pe zi vorbeam în engleză (la școală) și 12 în română, acasă. Aproape niciodată italiana. Totul a fost foarte bine timp 6 luni, când, la un moment dat, m-a luat dorul de casă ca un junghi în suflet. Îmi amintesc că-mi luasem bilet de tren împreună cu colegele mele de masterat pentru că doream să vizităm Roma în vacanța de Paște și, cu două zile înainte, eu simțeam efectiv că nu mai pot să respir. Am vândut biletul de tren spre Roma, am luat altul de avion spre București și am venit acasă.
Primul job
Încet încet, m-am acomodat în Italia și a început să-mi placă. După masterat, am lucrat la întreprinderea cumnatului meu, unde într-o lună am reușit să vorbesc, citesc și scriu italiana la nivel comercial. Deși el, precaut, m-a pus inițial să gestionez clienții internaționali. De-a lungul anilor, nu a fost ușor să-mi gasesc un job în afara familiei. A contat foarte mult faptul că sunt româncă și mai ales că sunt de altă naționalitate decât cea italiană. Am avut la un moment dat un interviu foarte lung, de vreo 3 ore, în 3 limbi, la o agenție de recrutare importantă și elitistă, unde am întrebat la final ce șanse am să-mi găsesc un job în Italia pe măsura studiilor și experienței mele. Mi-au răspuns confidențial că, în Italia, orice firmă pusă să aleagă între profilul meu și al altui candidat, mai „sărac” dar italian, va alege întotdeauna ce-a de-a doua variantă. Italia nu este o țară meritocratică și adesea job-urile nu sunt publicate nicăieri, atât de statornicit este nepotismul. E o lege nescrisă ca, pentru un job, să ai o recomandare „neoficială”. Doar în multinaționale se aplică regulile pieței libere a muncii.
Românii din Italia, hoți și țigani
Românii din Italia sunt percepuți de decenii ca hoți și tigani. Știu că sună tragic, dar asta este situația. O vreme, când spuneam că sunt româncă, eram imediat întrebată dacă fac curățenie la domiciliu sau stau cu bătrânii. Asta au învățat italienii despre românce. Mult timp m-a deranjat că toată lumea se schimba la față atunci când spuneam că sunt româncă. Acum mă amuză. Odată, când eram studentă, mi-am uitat abonamentul de autobuz acasă și am plecat să studiez cu niște colege. M-a prins controlorul, a vrut să-mi dea amendă și nu aveam cu mine pașaportul. Era duminică la pranz. A vrut să mă aresteze (!) pe motiv că sunt româncă și cu siguranță nu am viză de stat în Italia. România nu era încă în UE, a fost inutil să-i deșart rucsacul plin cu cărți de școală în engleză, să-i explic în puțina mea italiană că nu e cazul să mă aresteze pentru un abonament. Am fost la Poliție, le-am explicat și carabinierilor, mi-au dat amenda și în cele din urmă m-au lăsat sa plec. Dar am rămas cu un gust amar. Așa ceva nu i s-ar fi întâmplat niciodată colegei mele americane. Și ea nu-și lua niciodată pasaportul la ea în oraș…
Personal Shopper la Milano
În România lucrasem la reviste glossy și aveam moda în suflet. La Milano, am făcut un curs de personal shopper și cu diploma obținuta am fost angajată de o agenție. Ca job, era un vis, dar unul mai complicat decât poate părea la prima vedere. Aveam experiența lucrului din România, la revista Look!, pentru care bătusem Bucureștiul în lung și lat ca să cunosc orice boutique, magazin, tot ce era nou în beauty și moda, la orice nivel. Și aici am făcut la fel. Am ajuns sa descopăr magazine extraordinare, de la pantofi făcuți pe măsura și dupa forma piciorului la rochii de seară care se transformă în rochii de mireasă și viceversa. Mi-am construit singură contacte cu make-up artiști, care ofereau mostre și astfel am putut să-mi surprind clientele cu multe lucruri. Dar era o activitate fluctuantă, uneori aveam prea mulți clienți odată și nu puteam să-i servesc pe toți, alteori nu aveam pe nimeni. Apoi a venit criza economica și clienții, mai ales americani, au dispărut. S-a simțit foarte tare. Am decis să-mi caut un „real job”, cum spunea sora mea. Dar răman un personal shopper cu diplomă la Milano, care știe foarte multe secrete de beauty și fashion, în acest oraș aparent cunoscut.
Director de marketing la Stanley Black&Decker
Am găsit anunțul pe net, am fost la 4 interviuri, 3 în Italia, ultimul la Londra și am fost angajată într-o multinațională americană, Stanley Black&Decker. Eram director de marketing pe partea italiană a brand-ului Bostitch. Șeful meu direct locuia la Londra. Am cerut un curs de specializare în marketing industrial și firma s-a oferit imediat să mi-l plătească (eu l-am găsit la o universitate din Milano) și vreme de 6 luni am mers seara la cursuri, până la orele 22:00. A fost foarte obositor, dar a meritat. Am învățat multe și mi-a plăcut. Dar a fost și foarte solicitant, trebuia să călătoresc foarte mult, aveam zile când stăteam la Londra până la 7 seara și a doua zi eram la ora 8 la birou, în Milano. După 2 ani și jumătate am decis că îmi doresc să am copii, dar oboseala si a stresul amenințau să mă împiedice să-i am vreodată. Când am ramas însărcinată am renunțat la job și am ales să mă concentrez pe familie.
Ana și soțul ei, Mirko
Familia româno-italiană
În toamna lui 2009 m-am căsătorit. Pe soțul meu, Mirko, l-am cunoscut printr-un coleg italian de la masterat. Soția lui îmi tot spunea că dorește să-mi prezinte băiatul potrivit pentru mine și eu zâmbeam și-mi vedeam de studii. Într-o zi m-a sunat, m-a invitat la cină și mi-a prezentat „băiatul”. Restul e istorie. Ne-am căsătorit pe o plajă în Seychelles, singuri, fără invitați. Era visul meu de o viață și am descoperit că și al lui. Toată lumea credea că suntem în vacanță, habar n-avea unde suntem și ce facem. Certificatul de căsătorie e recunoscut în UE, așa că ne-am întors ca soț și soție în Italia. Un an mai târziu ne-am căsătorit și religios, la Biserica Ortodoxă din Milano, deși soțul meu este catolic. Am avut ca oaspeți – familiile noastre.
Soțul meu este cu 4 ani mai mare decât mine și are împreună cu familia o firmă industrială. E un om extraordinar de calm și inteligent, care iubește totul la partea mea română. Asta mi-a plăcut foarte tare la el, de la început. Iubește mâncarea românească pe care o gătesc foarte des, a făcut cursuri de limba română și în general e fascinat de tezaurul poporului meu. Nu știa mai nimic despre România înainte să mă cunoască, dar a considerat mereu ca o plus valoare faptul că sunt de altă naționalitate. M-a însoțit mereu în România cu mare drag și își dorește să-l aduc mai des.
Avem doi copii, Viktor de 3 ani și 8 luni și Gloria, de 13 luni. Am trecut prin două nașteri naturale, două alăptari prelungite, este ceva ce mi-am dorit foarte tare, deși nu e mereu simplu. Nu am avut ajutoare foarte multă vreme și nu i-am dus la creșă. Socrul meu lucrează toata ziua, soacra mea nu mai este. De câteva luni, acum că sunt doi și Viktor a început grădinița, am angajat o bonă dimineața, ca să pot jongla mai lejer cu ei în prima parte a zilei. Viktor merge din noiembrie la gradinița Waldorf – o filosofie pe care o cunosc și apreciez pentru că stimulează creativitatea și pune accent pe personalitatea copilului. Nu există pedepse și se face mult lucru manual. Au doar jucării de lemn, ritmul este foarte lent, se acceptă doar mâncare sănătoasă de acasă (pe care i-o pun eu la pachet). Seamănă foarte tare cu grădinița simplă și sănătoasă la care mergeam eu, când eram mică.
Gătesc românește și îi învăț românește pe copiii mei
Mi-e dor de România. Citesc zilnic ziarele românești, bloguri, am rămas în contact cu prieteni de-acasă. Votez la toate alegerile și sunt informată. Am stat la cozi interminabile în frig și ploaie ca să votez în acești 10 ani de când locuiesc la Milano și o voi mai face. Mănânc românește des și încerc să-i învăț românește pe copiii mei. Am venit în România când eram însărcinată cu ambii copii. Am vrut să-i duc acasă la mine, încă înainte de a se fi născut. Am fost la Muzeul de Artă, să le arăt Tonitza și Grigorescu. Iubesc România și cred că românii sunt persoane superbe, creative, descurcărețe și harnice. Invidiez bucureștenii pentru atmosfera culturală și retro pe care o respiră. Îmi place nivelul de trai din Italia, nivelul serviciilor, faptul că am acces gratis sau aproape gratis la un sistem medical de excelență. Îmi place foarte mult mâncarea și mai ales varietatea lor culinară. Apreciez tradițiile, atât românești, cât și italienești.
Planuri de viitor? Vreau să-mi cresc copiii. Să-mi deschid un business care să-mi permită asta, dar să mă și împlinească profesional. Sunt foarte pasionată de bucătărie sănătoasă, veganism, catering pentru copii. Îmi voi deschide o firmă sau un magazin în acest domeniu. Îmi doresc să ajung bătrână și fericită cu soțul meu, să-mi văd puii la casele lor și noi să putem călători în toată lumea. România nu e pe lista locurilor unde am vrea să revenim definitiv, dar nu exclud să emigrăm în alte țări. Emigrarea e o lecție de viață incredibilă, care te schimbă ca persoană, pentru totdeauna.
Foto: arhiva personală a Anei Bucur
- Pedichiura verii 2025. Stiluri și culori în trend - May 14, 2025
- Visa și Ubisoft inovează experiența jocurilor video - May 14, 2025
- Color Brilliance de la Wella Professionals se relansează într-o nouă formulă - May 7, 2025
Comments