Experiența americană

În 2007, Iulia și-a schimbat serviciul, numele, familia și continentul pe care locuia. S-a căsătorit cu un român din SUA și a pornit în ceea ce ea numește experiența americană. Vă invit să o trăiți puțin, citind-o.

Tot timpul mi-am dorit să călătoresc, dar niciodată n-am fost atrasă de ideea de a locui în altă țară. Mă numesc o visătoare realistă, așa că îmi doream să văd lumea, dar nu-mi permiteam să călătoresc prea mult în afara țării. Din primii ani de facultate (Psihologie) am lucrat ca asistent social la Protecția Socială și Protecția Copilului, loc care mi-a marcat oarecum viața de adult, atât profesional cât și social. Unde am legat prietenii frumoase și am cunoscut oameni speciali, care mi-au fost a doua familie. Anul 2006 a venit cu schimbari majore pentru mine: mi-am schimbat serviciul la Ministerul Educației, am ajuns într-un colectiv tânăr, unde mi-am făcut prieteni, îmi plăcea jobul meu, învățam mereu lucruri noi și aveam o viață confortabilă.

În toamnă l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie soț și despre care am aflat ulterior că locuiește în SUA. Nu m-am gândit o clipă dacă aș putea pleca sau nu, totul a venit natural, nu am analizat detaliile, gen: nu știu limba, merg într-o țară pe care o văzusem doar în filme. Câțiva prieteni m-au descurajat, spunând că-mi va fi greu, că las o viață stabilă în România, printre prieteni, că voi fi singură printre străini. Părinții, oameni modești de la lângă Drăgășani, însă cu valori închegate și sănătoase, m-au susținut, deși îmi imaginez ce era în sufletul lor.

Primele impresii

Când am aterizat în Dallas, m-au impresionat curățenia, oamenii politicoși, amabili, faptul că toată lumea zâmbea. Aș fi vrut să găsesc ceva negativ, dar n-am reușit. Poate lipsa trotuarelor. Totul e legat de percepție. Depinde foarte mult de cum ai trăit în România, ce fel de viață ai avut, socială, materială, cât ești de flexibil, de deschis noului.

În America nu curge lapte și miere, așa cum cred mulți…

America nu este locul unde curge lapte și miere, contrar celor spuse de alții. Se muncește foarte mult și nu neapărat pe bani mulți. Insă ești respectat ca om, ți se acordă de la început încredere, chiar dacă ți se retrage în cazul în care nu ești demn de ea. Spre deosebire de alte țări, unde trebuie să te străduiești de la început să le câștigi încrederea. Americanii merg de la început pe ideea că toți oamenii sunt încântați de serviciul lor, că se pot motiva singuri, că nu au nevoie de micromangement, că sunt cinstiți și corecți.

Cel mai frumos oraș

Dallas a fost primul oraș pe care l-am văzut în SUA. Un loc liniștit, uneori prea liniștit, dar cu plusuri care le-am apreciat mult mai târziu. După prima lună îmi lipseau viața socială, întâlnirile cu prietenele, forfota de la unul la altul. Neștiind limba, mi-a fost și mai greu. Nu aveam cu cine să vorbesc, mă încolțise frustrarea și dorul nebun de acasă. Îmi amintesc când mergeam la un magazin să cumpăr ceva și mă întrebau dacă am gasit ce căutam, zâmbeam și aprobam din cap, neștiind prea bine ce și sperând că-i de bine.

Abia după un an a început „experiența mea americană”. După ce ne-am mutat la Chicago, nu mi-a fost atât de dor de acasă. Dacă n-ar avea inconvenientul climei, Chicago este orașul de vis. Cosmopolit, divers, cu mulți europeni, îmbină lejer viața de oraș cu cea de suburbie. Are multe locuri de vizitat, fiecare unic în felul lui.

După câteva luni în Chicago, ne-am mutat la New York, unde ne-a dus jobul soțului meu. Aici viața e foarte diferită de cea din alte orașe din America. NYC nu doarme niciodată. E agitat chiar și în miez de noapte, cu o viață alertă, oameni care se grăbesc, probabil singurul oraș din SUA în care nu-ți lipsește viața din București.

După New York, soțul meu a avut contracte în Washington DC, Miami, Los Angeles, San Francisco și noi am urmat, firește, drumul acestora. După ce a fost o vreme consultant IT pentru diverse companii, am decis împreună ca e timpul să lucreze independent. Ceea ce a și făcut. Eu mă ocup acum de găsirea ofertelor, el – să le obțină și să le onoreze. Astfel că, în 6 ani și jumătate, ne-am mutat de vreo 13 ori. Cu copilul după noi, am luat-o de la început, de fiecare dată.

Mi-au plăcut toate orașele mari, Chicago, NYC, San Francisco, Washington DC și Miami. Mi-e greu să prefer unul singur, toate au plusuri și minusuri. Fiecare mi-a plăcut pentru ceva anume. Iubesc peisajele Californiei și vremea, diversitatea NYC- ului, spiritul de vacanță din Miami. Chicago e o combinație de NYC și Dallas, ai atât liniște, cât și viață de oraș trepidant. Washington DC e zona cu cea mai multă verdeață și iz de oraș. Când l-am văzut prima dată, mi-a amintit de Paris. E greu să decizi care e mai frumos…

Oameni ai aceleiași lumi

La început, voiam să cunosc numai români, credeam că doar printre ei îmi voi găsi locul. Apoi, de câte ori ne mutam într-un oraș nou, eram nevoită să intru în contact și cu alte nații. Când am stat pentru cateva luni într-o localitate la două ore de Chicago, nu am găsit nici români, nici biserica românească. M-am împrietenit cu vecini africani, cu care ieșeam zilnic în parc. Copiii se jucau împreună, iar eu am realizat că mă pot simți bine și cu oameni de altă naționalitate. Socializarea cu alte nații m-a ajutat să învăț limba și să realizez că suntem toți oameni ai aceleiași lumi. Chiar dacă anumite afinități nu poți avea decât cu cei care au trăit în aceeași cultură cu tine, care gândesc și simt la fel.

După vreo 3 ani am descoperit facebook, unde am încercat să contribui la crearea unui grup pe români din locurile în care am ajuns, pentru că altfel, în afara bisericii, nu prea ai unde să întâlnești români.

Călătorind atât de mult, nici nu mi-am mai dat seama când și unde am depășit multe abstacole specifice locului, pentru că totul a început să capete forma normalității. Nu m-am simțit niciodată inferioară nimănui aici, chiar dacă am avut probleme de comunicare (făceam multe greșeli, vorbeam incorect) dar nimeni nu m-a ignorat pentru asta și nici nu m-a privit altfel. Cred că noi, românii, ne punem etichete, e vorba de percepție, de felul cum te situezi tu în fața celorlalți. Eu am simțit că, dacă trăiesc printre ei, suntem la fel.

Un sistem de educație ceva mai lejer

De când a început copilul grădinița (familia Dragomir are un băiețel, Eric, în vârstă de 6 ani), clasa pregătitoare, am început să mă familiarizez și cu sistemul de învățământ american. Din câte observ, e ceva mai lejer decât cel românesc, în comparație cu ce știam eu. Competiția și stresul sunt opționale. Lipsa stresului e bună, însă lipsa lui totală duce la apariția unui confort superficial. Și aici, oamenii cu diverse viziuni, cărora le place să trăiască într-un mod mai natural, își dau copiii la școli gen Montessori, unde nu urmează regulile tradiționale de învățământ.

Școlile publice au scoruri, le găsești pe diverse website-uri, iar oamenii, când se mută în districtul respectiv, verifică întâi școala. În districtul școlar bun, casele sunt ceva mai scumpe (taxele sunt mai mari și o mare parte din bani se duc la bugetul școlar).

Câinii cu covrigi în coadă au dispărut demult

În general, americanii se mută lejer dintr-un loc în altul, unii pentru serviciu, alții vor să experimenteze și alt locuri, alții pentru climă. Când au copii sau decid că vor să aibă, aleg orașul respectiv pentru școli. La pensie, mulți se mută în Florida sau Arizona, unde clima este blândă, iarna e un fel de primăvară spre vară .

Pentru mine, America înseamnă în primul rând o experiență de viață. America a însemnat noi prietenii, redefinirea prieteniei, aici am cunoscut zeci de povești de viață, oameni care m-au inspirat, alții care m-au făcut să cred că poți emigra, că poți trăi la fel și peste ocean.

Viața in America e descrisă de fiecare după cum și-a așternut, în funcție de cât și-a permis să răzbată, să reușească să treacă peste barierele mentalității românești, care în funcție de percepția ta, te pot ajuta sau dezavantaja. Unii descriu țara asta eronat, doar pentru că experiența lor de viață a fost nefastă. Alții au exagerat, un singur lucru e cert: câinii cu covrigi în coadă nu mai sunt de multă vreme nici pe aici.

Casa ta poate fi oriunde în lume.

De-a lungul timpului, am întâlnit americani care aveau prieteni români sau lucraseră cu români și povesteau frumos despre ei, chiar dacă fără să știe mare lucru despre România. Îmi aduc aminte că în primul an, am întâlnit o indiancă. Lucra în marketing, la o companie unde avusese o colegă româncă, despre care îmi spunea că era foarte ambițioasă, bună profesionial și mereu săritoare. Chiar toamna asta am întâlnit un american care a stat doi ani în Romania și care ne-a povestit că i-a plăcut tare mult, că românii sunt primitori, că a avut o experiență frumoasă, drept urmare a înfiat și doi copii din România.

Pentru mine, zicala „nicăieri nu-i mai bine ca acasă” a devenit: „casa ta poate fi oriunde în lume”, unde te simți confortabil cu viața pe care o duci și oamenii care te înconjoară. Nu știu dacă rămân în America, poate că într-o zi ne vom întoarce în România, poate nu, timpul va decide. Mențin legătura cu prietenii din țară și în fiecare an merg să-mi văd familia. An de an, am stat câte 2 luni în România, cred că este important pentru copil să aibă contact cu rădăcinile părinților și să petreacă timp cu bunicii.

Mai multe depre experiența Iuliei Dragomir în SUA găsiți pe blogul ei Jurnal de America.