Fără copii, în lumea părinților

Majoritatea cuplurilor au copii. Cele care nu îi au sunt marginalizate involuntar sau cu bună știință, de către părinții intoleranți și dogmele lor. Familiile fără copii sunt catalogate ca „egoiste”, în cel mai bun caz. Trei femei care nu au vrut să fie mame povestesc cum e să nu ai copii într-o societate în care părinții dețin majoritatea și „adevărul universal”.

Săptămâna trecută, Papa Francisc a criticat familiile fără copii, spunând că „alegerea de a nu avea copii este egoistă”. Afirmația Papei vine ca scuză la un discurs anterior, adresat familiilor cu mulți copii, cărora le spunea că nu e nevoie să „se înmulțească ca iepurii” și că „trei copii sunt destui”. Dincolo de spusele contradictorii ale Papei, care jignesc pe toată lumea, au apărut pe rețelele de socializare discuții și comentarii negative la adresa celor care nu au copii. Din ele, principalul reproș care li se face acestora este „egoismul”.

De ce facem copii?

Din cele mai variate motive: pentru că vrem să vedem ce iese din combinarea unor gene atât de „speciale” ca ale noastre; pentru că ne credem niște mici Dumnezei, care fac oameni și vor ferici lumea cu progenituri încântătoare; pentru că vrem să demonstrăm ce părinți buni putem fi; pentru că vrem un sprijin la bătrânețe; pentru că vrem și noi o făptură micuță, un „eu” în miniatură, care să ne zâmbească fără dinți și să ne iubească necondiționat; și cu care să ne jucăm, așa cum am văzut în filme și reclame; ca să scăpăm de stigmat și să fim în rând cu lumea; ca să ne legăm partenerul/partenera, cu o mie de chingi filiale; am văzut copii făcuți pentru a decide sau grăbi o căsătorie sau folosiți ca argument împotriva unui divorț; pentru că sarcina a apărut din întâmplare iar avortul dăunează grav sănătății și/sau convingerilor religioase. Vedeți vreun motiv dezinteresat aici? Facem copii pur și simplu pentru că așa vrem noi. Se gândește cineva la ce va vrea micuțul, peste un an sau când va fi mare? Dacă va aprecia gestul nostru de a-l aduce pe lume și sacrificiile noastre – făcute, firește, „pentru el”? Îi vor plăcea locul de naștere, părinții, situația materială, educația? Lumea?…

Trei femei care au ales să nu fie mame povestesc despre cum e să îți asumi statutul „fără copii”, într-o lume dominată de părinți și de ideea perpetuării speciei:

Felicia micaFelicia, 41 de ani, jurnalist

Uneori, bărbații vor copii mai mult decât femeile

Mi-am dorit copii (nu extrem) în niște momente din viața mea, dar se pare că n-a fost momentul. Și n-am suferit că nu îi am. Mi-am dat seama apoi rapid că „nu a fost și nu e momentul” pentru că… mie nu mi-a fost dat pur și simplu să fiu mamă. Cred foarte mult în datul lucrurilor, în curgerea lor firească. Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile forțate, oricare ar fi fost natura lor, cu atât mai mult în cazul aducerii unui suflet pe lume. În plus, nu m-am imaginat nicodată în postura de mamă. Așa cum nu m-am imaginat nici in aia de mireasă – niște tipare presetate, se pare, prin care trec toate femeile „normale”.
Prietenii și familia nu mi-au reproșat niciodată nimic. Nici pe departe. Se pare că am parte de o familie (aici intră și prietenii și rudele de sânge la un loc) foarte cool! Uneori e cam dificil să relaționez cu prietenele mele, care sunt mame, pentru că au tendința (firească, cică) să vorbească (doar) despre odrasele lor și chestiile aferente maternității. Recunosc, mă plictisesc rapid și mă întreb mereu dacă ele își pun vreo secundă problema că nu mă interesează absolut deloc subiectele respective (papa, caca, grădi) sau că, pur și simplu nu am cum să înțeleg mai mult decât înțeleg deja prin acea empatie feminină.
Îmi plac copiii, chiar foarte mult. Mai ales copiii prietenilor mei, pentru că sunt niște creaturi absolut adorabile, în care îi văd, în miniatură, pe oamenii atât de dragi mie. Dacă ar fi să-i am, i-aș primi cu drag (și cu ceva angoase, recunosc), dar nu, copiii nu-s ceva de bifat pe nicio listă. Pe listă bifezi treburile aferente unei zile sau țările și orașele lumii, pe care ți-ai propus să le vezi. În niciun caz copiii. Și în niciun caz relațiile sau mariajul (mariajele).

Am observat că, în mod curios (sau poate nu), bărbații își doresc copii mai mult decât femeile. Am auzit în jurul meu – am și cunoscut cazuri – când mulți copii au apărut în diverse mariaje după insistențele… lui! Iar eu, personal, am cunoscut destui bărbați care, după 40 de ani, intră într-o angoasă teribilă de a-și „lăsa ADN-ul pe aici”, cum spun eu. Iar ăștia-s genul de care fug eu cel mai tare.
Părinții care spun despre cei care nu au copii că sunt „egoiști și bolnavi”, sunt de fapt, astfel. Până la urmă, cine sunt ei să judece cine și cum ar trebui să aibă copii? Și cine sunt eu să judec de ce au ales ei să aibă copii? Fiecare e liber sa trăiască și, mai ales, să experimenteze viața exact așa cum vrea, cu sau fără copii.

valentinaValentina, 40 de ani, Digital Communication Expert

Românilor le place să definească și să înregimenteze

Eu consider că sunt destul de mulți părinți nepotriviți pe lume și n-am simțit nevoia să îngroș rândurile. Nu am considerat niciodată că pot fi mamă, n-am avut trăirea și nici n-o s-o mai am. Am ales alt stil de viață, care pe mine mă mulțumește. Și nu simt nevoia să dovedesc nimic. Cei care fac copii aleg altceva, o familie extinsă, cu alte priorități și alte motive de bucurie în viață. Îi înțeleg perfect, dar nu le împărtășesc dăruirea.

Presiunea socială a fost aceeași pe care am simțit-o și atunci când am divorțat, emigrat, am ales o relație în afara canoanelor. Pentru că românilor le place mult să definească, să înregimenteze, ori eu ca personalitate sunt în afara canoanelor. Deranjez, în general, persoanele care au ales o familie și care, uneori, simt nevoia să-mi explice ce pierd. Cam aici se desparte drumul meu de cel al persoanelor cu copii: eu nu încerc sa conving pe nimeni că alegerea mea este cea corectă, însă mie mi se explică permanent că greșesc. În această categorie se încadrează, fără îndoială, cunoștințele. Prietenii și familia mă cunosc bine și nu au simțit niciodată nevoia să mă chestioneze în legatură cu alegerea mea de viață, să-mi pună la îndoială judecata sau trăirea și nici să mă pună la zid pentru că trăiesc altfel. Ceea ce, consider eu, se numește respect.

Am învățat să trăiesc pe principiul: “Eu îți respect alegerea și rezist la urlete de bebeluș în avion și la restaurant (de care nu mă pot apăra), parcă nu e așa mare lucru să-ți cer să mă lași pur și simplu în pace. Nu te-am întrebat ce crezi că trebuia să fac cu viața mea. În care sunt chiar foarte fericită. Sunt pur și simplu alt om, atâta tot.”

Oana foto LinkOana-Roxana, 46 de ani, redactor

Dacă fiecare părinte ar decide responsabil, nu ar exista copii nedoriți pe lume

M-am măritat la 29 de ani, destul de târziu, ar zice unii, pentru o aspirantă la rochia de mireasă. Cu toate astea, ni se părea pe-atunci că mai avem destul timp să aducem pe lume un copil. La început, ne eram de ajuns unul altuia, apoi poate a contat și faptul că nu mai eram doi adolescenți iresponsabili și ne gândeam la toate (creșterea unui copil implică multe eforturi, nu doar financiare). Cert e că am amânat momentul până… a devenit prea târziu.

Până pe la 25 de ani, strânsesem destul material cât să public o carte de învățăminte și proverbe culese din înțelepciunea populară: „Cine n-a clădit o casă, n-a sădit un pom și n-a crescut un pui de om, acela nu e om!” – mi se spunea în cele mai neașteptate sau nepotrivite situații. Apoi, după 25 de ani, lucrurile s-au schimbat brusc, de unde am dedus că șansele mele de a mai intra vreodată „în rândul lumii” scăzuseră dramatic. După ce răspundeam, jenată, că nu am copii, mi se spunea, invariabil: “Lasă, dragă, cine are să-i traiască, cine nu, să nu-și dorească!”. Cert e că nu-mi mai găseam locul. Prietenele mele de o viață acum formaseră un club exclusivist, unde toate discuțiile gravitau în jurul pamperșilor și al piureului de morcovi, iar în puținul timp pe care mi-l mai acordau, îmi explicau că singura împlinire adevărată ca femeie e… maternitatea. În momentul acela mi-am jurat că nu o să fac niciodată copii sau, dacă o să fac, nu o să plictisesc pe nimeni cu povești despre genialitatea copilului meu de trei luni.

Pe vremuri, oamenii făceau, cum se spune, exact câți copii le dădea Dumnezeu. La sate, cel puțin, existau cazuri în care între cei 10-12 copii ai familiei erau diferențe și de 20 de ani, mamele ajungând să fie, în același timp, lăuze și bunici. Azi, lucrurile s-au schimbat, la fel și rolurile. Femeia are printre priorități și cariera, nu doar statutul de soție, mamă și gospodină. E dificil de presupus că în aceste condiții își poate permite să crească și să educe mai mulți copii fără susținerea celorlalți membri ai familiei. Important e ca cei care aleg să aibă mai mulți copii să și poată să le ofere o viață decentă; ideea de a face copii pentru a avea sprijin la bătrânețe (împământenită la noi în anumite medii sociale) îmi repugnă cu desăvârșire.

Consider că fiecare are dreptul să-și trăiască viața așa cum crede de cuviință, atâta vreme cât nu aduce atingere preceptelor morale sau integrității celor din jur. Consecințele alegerilor pe care le facem își fac oricum simțită prezența mai devreme sau mai târziu. Eu, una, consider că aș fi fost egoistă dacă, în pofida avertismentelor medicilor, aș fi jucat „alba-neagra” cu viața copilului meu. Nu mi se pare un act de egoism nici dacă o femeie perfect sănătoasă alege să nu devină mamă – repet, mi se pare mai onest să nu-ți asumi răspunderea maternității, mai ales dacă nu ți-a sunat niciodată ceasul biologic, doar pentru că presiunea socială și cea familială sunt prea mari. Dacă fiecare femeie ar decide în mod responsabil, probabil că nu ar mai exista copii nedoriți pe lume…

Îmi plac foarte mult copiii, dar din păcate visul ăsta nu mi-l mai pot împlini, cel puțin nu pe cale naturală. Nu exclud însă, cândva, posibilitatea unei adopții. Cred că ar trebui să aducă pe lume copii doar cei care și-i doresc cu adevărat și sunt apți din punct de vedere fizic si psihic. Sunt pline orfelinatele și maternitățile de copii nedoriți, iar asta mi se pare cu adevărat o pierdere ireparabilă. Dacă aș fi făcut un copil, aș fi făcut-o cu toată dragostea și responsabilitatea, și nu pentru a „bifa” încă o realizare pe listă. Să fii părinte mi se pare o mare răspundere, dar și o binecuvântare.

 

Mihaela Doina Rădulescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.