Tocmai am terminat de citit „Fericirea” scriitorului spaniol Lluis-Anton Baulenas (editura Meteor Publishing). Un roman de aventuri captivant, care îți servește istorie în porții delicioase și extrem de… contemporane. Așa am descoperit că suntem sortiți să repetăm istoria și că nu învățăm nimic din ea pentru că pur și simplu n-o cunoaștem. Și că la Barcelona începutului de secol al 19-lea lucrurile se petreceau cam la fel ca la București sau oriunde în lume, 110 ani mai târziu.
Lluis-Anton Baulenas este un scriitor spaniol contemporan, care scrie romane istorice împachetate într-o ficțiune incitantă, ceea ce face porțiile de istorie nu doar extrem de ușor de digerat, dar chiar interesante și fascinante. „Fericirea” lui Baulenas este câștigătoarea premiului Prudenci Bertrana, 2000. Este un roman de aventuri, dar și un studiu istoric complex asupra impactului pe care reforma urbanistică din Barcelona de la începutul secolului al 19-lea l-a avut asupra destinelor individuale. O poveste despre iubire și ură, ambiție și disperare, despre bogați și săraci, o galerie de personaje de o mare varietate umană, fiecare, căutându-și, în felul lui, fericirea.
Am început cartea într-o doară, pentru că o poveste de la 1900 mi se părea prea îndepărtată în timp ca să prezinte vreun interes pentru zilele noastre. Și că fericirea de-acum 100 de ani n-are nicio legătură cu fericirea generației digitale. Mă aștepta o surpriză de proporții. Am citit într-o săptămână cam jumătate din carte, iar cealaltă jumătate într-o singură zi. Și apoi am recitit pasaje. Iată câteva dintre ele:
«Deogracies-Miquel Gambus se gândea că următoarea misiune va fi un triumf. N-avea nicio îndoială, dintr-un motiv foarte simplu: era un delicvent profesionist. Și de aceea întotdeauna cu un pas înaintea oricărui competitor. Mulți burghezi barcelonezi, în practică, se comportau ca niște delicvenți. Dar în același timp erau nevoiți să consume ceva energie ascunzându-se. De ei înșiși, de familie și de societate. Demi Gambus nu. D-aia era mereu în avantaj. Și-n același timp era recunoscător și mulțumit. Și astfel, ca atâția alții înaintea lui, contribuise la creșterea Barcelonei.»
«O stare permanentă de harababură în societate ne avantajează: să se clatine, dar să nu cadă nimic. Dacă un industriaș X nu vrea să asculte sfaturile noastre, îi organizăm sau multiplicăm o mișcare de protest sindical, prin intermediul elementelor corupte din grupurile existente sau creând grupuri noi cu sigle inventate, absurde și romantice. Dacă trebuie, facem și să explodeze o petardă sau provocăm un incendiu. Industriașul vede că, dacă ne ascultă, de la o zi la alta scapă de probleme. Pe scurt, de mai mult de nouă ani familia noastră e infiltrată în multe dintre grupurile critice și revoluționare actuale. Subvenționăm aceste grupulețe sub acoperire, bineînțeles, și-n mare secret. Nici măcar ei nu bănuiesc nimic. Când ne interesează, provocăm discordii interne și se dezbină singuri…»
«Înainte ca Miquela Gambus să vină la Barcelona, fusese precedată printre membrii clasei politice prestigiul numeroșilor ani dedicați dezvoltărrii sale delictuale: falsificarea rezultatelor electorale. S-a făcut cunoscută în toată Catalunya, apoi în Spania și în jumptate din Europa (…) Studia fiecare caz și, în funcție de loc, aplica o metodă sau alta. Se înconjura de un cerc compact de colaboratori fideli. Metoda, adesea, era simplă: proclamarea unei candidaturi ca fiind câștigătoare fără alegeri preliminare. Nu trebuia decât să parlamenteze cu fiecare candidat în parte și să-l convingă să se retragă din cursă, cel puțin la alegerile acelea. Erau trei? Doi erau în plus. Erau doi? Unul era-n plus. Întâi îl trimitea pe unul dintre oamenii ei să vorbească personal cu candidatul. Căile utilizate erau diverse, dar cea mai obișnuită era ancestrala și eficienta mită (care, pe de altă parte, era și mult mai ieftină decât finanțarea unei campanii electorale). Dacă asta nu funcționa, se ducea stăpâna Miquela în persoană. (…) Nu trebuia decât să vorbească cu ei, să fie rezonabilă, să ajungă la un punct comun, ea fiind întotdeauna dispusă să-și schimbe punctul de vedere. Nicio amenințare, niciodată. Nu era niciodată furioasă sau iritată. Nu lua niciodată nimic personal, dar lăsa să i se vadă intențiile, în mod clar și tranșant. Dacă toate astea dădeau greș, ea afirma că îi prmisese clientului ei că-I va ieși câștigător candidatul. Și că îi părea rău, dar familia Gambus întotdeauna-și ținea promisiunile. După care studia cum îi putea convinge să se retragă prin intermediul a ceea ce ea numea „forța destinului” (șantaj, intimidări serioase, amenințări și, în anumite cazuri rare, decese mai mult decât legale…). Rezultatul era întotdeauna același: candidtul dorit avea certitudinea că va ieși „ales”. Întotdeauna cu legea-n mână: devenea candidat unic și în mod automat proclamat câștigător.»
«Ți-aduci aminte de deviza noastră? Mândria familiei: „Țara-i un rahat, familia-i mare”. Cum să nu-și aducă aminte? Erai cu familia Gambus, aveai de toate; erai împotriva lor, te aștepta moartea. Îi rămăsese foarte clar în memorie o amintire din adolescență. Familia Gambus i-a cerut cuiva din sat să mărturisească o crimă, cu promisiunea că un judecător, prieten cu ei, o să-l absolve pe motiv de tulburări mintale. A venit procesul și, cum era de așteptat, un medic a declarat că acuzatul e nebun. Dar s-a nimerit tocmai într-unul din acele momente regeneraționiste de la sfârșitul secolului, când autoritățile au descis că trebuia dat un exemplu. Nu l-au crezut pe medic, au schimbat judecătorul și, pe baza mărturisirii, l-au declarat vinovat. Familia Gambus l-a obligat pe paroh să se addreseze justiției și să afirme că omul e inocent și că adevăratul asasin I se confesase. Noul judecător a cerut un nume, știind că parohul n-o să i-l spună, fiind constrâns de secretul confesiunii. Părintele, disperat, l-a implorat pe acuzat să se declare nevinovat, dacă nu voia să mărturisească adevărul, lucru care măcar ar fi lungit procesul. Dar el a refuzat, știind că dacă făcea asta tot urma să moară, de mâna celor din familia Gambus. Mai mult, dacă i-ar fi trădat vorbind, soția și copiii lui ar fi avut de suferit. Așa că a fost condamnat la moarte și executat.»
«Furniza oficial lumânări, icoane, gravuri, sutane, medalii… În realitate, ambiția lui era traficul cu false relicve: a început să distribuie în serie mătănii originale ale sfântului Ramon de Penyafort, tunici ale sfintei Eulalia și petale uscate chiar din bastonul înflorit al sfântului Josep. Pasul următor a fost o consecință logică: a folosit resturi umane ca să furnizeze degete, unghii, dinți, chiar și un braț foarte bine păstrat al sfântului Patllari. Și în final a și inventat un sfânt patron originar din sat: părintele Marius cel stigmatizat. Era culmea rafinamentului. Și toate astea, nu trebuie s-o mai spunem, cu tăcerea complice a autorităților ecleziastice. Afacerea a funcționat o vreme și a constituit una din sursele principale ale averii familiei. A dispărut când energia bătrânului Gambus a slăbit din cauza vârstei și, mai ales, când au început să apară noi modalități de delicvență care aveau să le facă stirpea celebră, fondate pe trei principii: venituri mai mari, riscuri mai mici, treabă mai puțină.»
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments