„A fost destul de greu, pentru că mi-am folosit propriul nume, fără să fiu pregătită de explozia care avea să urmeze. Nu m-am aşteptat să aibă un asemenea succes şi să fie tradusă în 13 limbi. Mi-am expus sufletul lumii…”, spune Heddi Goodrich despre cartea ei „Pierduţi în Cartierul Spaniol”. “A fost un act de curaj”, zic. Râde: „Nu ştiam asta atunci când am scris-o. Dar sunt fericită pentru că am reuşit o conexiune cu oamenii, la un nivel foarte intim. Pur şi simplu pentru că am scris onest şi fără reţineri. A fost o experienţă minunată…”
Heddi Goodrich, scriitoare americană stabilită în Noua Zeelandă, a locuit prin anii ′90, timp de 10 ani, la Napoli, unde a urmat la Facultatea de Litere a Universităţii de Studii Orientale. Zece ani mai târziu, cuprinsă de nostalgia primei iubiri, a speranţelor tinereţii şi a fascinaţiei pentru Napoli şi Italia, Heddi începe să scrie o carte aproape autobiografică…
Iubirea ei în stil italian s-a terminat prost, dar i-a dat prilejul unei scriituri autentice, vibrante, care te cucereşte de la primele pagini. Cu atât mai realistă cu cât Heddi foloseşte persoana întâi şi propriul nume desfăşurând povestea. Te prinde în mrejele ei şi ale oraşului Napoli, pe care, dacă nu l-ai văzut până acum, imposibil să nu-ţi doreşti să-l vezi după ce citești cartea. Visezi să te pierzi pe străduţele înguste, mirosind a mâncare şi flancate cu şiruri de rufe puse la uscat, printre construcţiile „ilegale” şi instabile din tuf vulcanic ridicate în Cartier sau prin galeriile subterane ale oraşului; sau să te laşi uimit de priveliştea impunătorului Vezuviu, maiestuoasă şi uneori înfricoşătoare. Scriind despre Napoli şi prietenii ei studenţi italieni, Heddi povesteşte şi despre tradiţiile acestora, despre lehamitea lor de oraş şi dorinţa de a pleca oriunde în lume, în disperarea de a-l părăsi cu tot dinadinsul. „Şi de ce ai venit la Napoli? O întrebare ipocrită, care-mi fusese adresată de o mie de ori, de parcă răspunsul meu ar fi putut să explice de ce noi toţi eram acolo. Adevărul era că Napoli nu era niciodată o alegere. Era un cadou care-ţi era impus cu spatele la perete, o chestiune de naştere sau de destin.” („Pierduţi în Cartierul Spaniol”, p. 76).
Heddi Goodrich, la lansarea cărţii la Bucureşti (Diverta)
Şi destinul autoarei s-a împletit cu cel al oraşului. Mulţi i-au comparat povestea cu scrierile Elenei Ferrante, dar eu cred că Heddi are ceva în plus: puterea de detaşare şi analiză a unei persoane născute şi crescute departe de Italia. Este adevărat că Heddi e iremediabil îndrăgostită de un bărbat italian şi de oraşul în care trăieşte cu acesta, dar are şi perspectiva unui alt fel de trai, al celui de la Washington, oraşul ei natal. Acesta din urmă o ajută să se desprindă de cele două iubiri, imortalizându-le pe vecie într-un roman.
Lansată anul trecut în Italia, „Pierduţi în Cartierul Spaniol” se găseşte acum şi în limba română, la Editura RAO. Heddi, care vorbeşte italiană, engleză, spaniolă şi chiar ceva bulgară, spune că are cu limba română o legătură specială, datorită asemănării cu italiana. La Bucureşti pentru promovarea cărţii, Heddi povesteşte cum s-a născut aceasta. I-a luat mult până să-i dea forma finală, a scris-o întâi în engleză, apoi în italiană, a publicat-o în Italia, apoi a tradus din nou povestea în engleză, într-o ediţie mai extinsă. Dar succesul ei a meritat tot efortul. Deşi Heddi mărturiseşte că nu a scris pentru succes. „Întâi am scris-o în engleză, dar ceva îi lipsea. Era prea commercială”, spune ea. O prietenă i-a dat ideea să scrie în italiană. Pare ciudat să scrii un roman într-o limbă care nu e cea maternă, dar Heddi a avut din nou curaj, iar italiana i-a permis să scrie pe limba iubirii. Primul ei cititor a fost italian, Antonio Franchini, de la Editura Giunto. „L-am abordat pentru că am citit un articol scris de el despre literatură şi umanitatea noastră”, povesteşte Heddi. “Era un articol foarte bun, i-am căutat autorul şi am văzut că era un editor de top. Am scris cartea cu el în minte. Am lucrat împreună pe prima versiune, mi-a făcut sugestii foarte bune.” Astăzi, romanul ei este tradus în 13 limbi (printre care germană, spaniolă, olandeză, norvegiană, portugheză, suedeză, poloneză, coreeană) şi apreciat de critica de pretutindeni.
Stânga: Sesiunea de autografe la întâlnirea cu bloggerii şi jurnaliştii; Dreapta: pasiunea pentru cărţi se vede la librărie
Heddi este căsătorită cu un irlandez şi locuieşte în Auckland, unde este profesoară de engleză şi traducătoare. Are doi băieţi, de 6 şi 12 ani, cărora le mulţumeşte în pagina de final a cărţii: “N-aş fi reuşit să scriu acest roman fără sprijinul familiei mele (…) şi în mod special fără soţul meu, Kevin, şi al fiilor noştri, Elio şi Mattias, care au făcut sacrificii.” O întreb despre ce sacrificii este vorba şi ea îmi spune că “sacrificiu” nu e chiar cuvântul corect. “Noi, femeile, îl folosim des, dar când dăm ceva cuiva, o facem din toată inima. Soţul meu a crezut cu adevărat în mine şi mi-a dat spaţiul necesar în casă şi în viaţa de fiecare zi ca să pot scrie. M-a ajutat şi sprijinit tot timpul. E un tip grozav, care mi-a spus că e foarte mândru de mine. Copiii nu ştiu, probabil nu şi-au dat seama, dar mi s-a întâmplat să fiu uneori distrasă de la ei, gândindu-mă la ce am de scris.”
Şi ceilalţi? Prietenii ei? Foştii prieteni din Italia? Heddi spune că, în roman, le-a schimbat numele. Unii s-au recunoscut imediat, alţii nu. Fostul iubit italian a primit în carte numele simbolic de Pietro, care sugerează ataşamentul lui faţă de pământul moştenit de la părinţi. Dar cum a reacţionat el când a văzut cartea? I-a plăcut? A citit-o? “Nu sunt sigură”, mărturiseşte Heddi. “Sunt curioasă, dar nu ne-am văzut de mulţi ani.” Deşi ea sugerează în carte că au păstrat cumva legătura pe mail, Heddi spune că nu ştie prea despre multe el. “Presupun că se bucură pentru mine.” Ceilalţi s-au bucurat mult şi întâlnirea cu ei a fost minunată, mai ales că nu se mai văzuseră de peste 20 de ani.
Aveţi aici un video cu extrase din călătoria recentă la Napoli şi plimbarea pe străzile oraşului cu vechii prieteni din vremea studenţiei.
Ai vreun regret vizavi de ce s-a întâmplat atunci? Dacă ai putea să schimbi ceva din ceea ce ai făcut sau nu, ce ai schimba? – o întreb. “Nimic”, vine răspunsul. “Am făcut lucruri prosteşti şi riscante şi am spus lucruri nepotrivite. Dar cred că toate acele greşeli au fost necesare. N-aş schimba absolut niciuna din greşeli, pentru că, dacă nu le-aş fi făcut atunci, n-aş mai fi persoana care sunt astăzi.”
Heddi, de când ţi-am citit cartea simt că parcă ne cunoaştem de-o viaţă… (de vorbă cu scriitorii)
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments