„În România, viața e de împovărat, în Spania – de trăit, cu adevărat!”

Maria Mazilu este dintre cele mai curajoase femei pe care le cunosc. Și-a luat viața în mâini de la vârste tinere și nu s-a bazat pe familie, soț sau o figură paternă ca să pornească la drum și să reușească în ce și-a propus, de obicei mergând împotriva curentului. A fost antreprenor în domeniul insolvenței pe vremea când se puneau bazele acesteia în România. A locuit în alte țări, a călătorit mult, a scris două cărți cu personaje pisici, adorate de publicul de toate vârstele. Din 2016 locuiește la Valencia, dar păstrează o legătură strânsă cu țara. În urmă cu câteva luni a terminat cursurile Școlii de formare în psihanaliză, noua ei pasiune. Când o întrebi cine e, Maria îți răspunde: „Povestitor de cursă lungă: întreabă-mă ce fac și-ți voi răspunde c-o poveste personală”. Am rugat-o să ne povestească despre experiența spaniolă: „Perfecțiune nu există și nici eu nu am căutat-o! Am vrut doar un loc în care să mă și pot bucura de viață fără ca pentru asta să fiu nevoită să fac ceva extraordinar”.

Al treilea mare oraș din Spania

„Am ales Spania în urma unei călătorii prin mai multe zone ale țării, atrasă fiind de spiritul deschis și vesel al spaniolilor. În același timp, comparând-o cu mediul suedez (am trăit în Suedia aproape 3 ani), mi se părea unul mai apropiat mentalității noastre. Am ales Valencia la sugestia profesorului meu de spaniolă, care este din Madrid. Inițial am vrut să mă mut în Sevilla, îmi intrase la suflet Andaluzia, dar el mi-a spus că «mă bag într-un cuptor», vara sunt și 45 grade. Apoi i-am spus că aș vrea, în primul rând, un oraș în care să simt spiritul autentic spaniol și dacă se poate să aibă și mare, cu atât mai bine! Mi-a sugerat Valencia pentru că «e al treilea oraș mare din Spania și valencienii păstrează multe tradiții».

Am aterizat în Valencia în iulie 2016. Eram foarte dornică să cunosc mai îndeaproape atmosfera, nu doar din perspectiva turistului. Nu-mi amintesc să fi avut așteptări… profesional eram într-o perioadă de început de drum, renunțasem la birou, revenisem la pasiunea din adolescență, scrisul… așteptările sau, mai bine zis planurile, nu erau legate de Spania, ci de calea cea nouă.

Fiesta și siesta

Primul impact cu Valencia a fost… fiestaaaa!! Când am ajuns, era în plină desfășurare „Gran Fira de Valencia” – Marele Festival al Valenciei, care durează aproape toată luna iulie. Chiar dacă evenimentele publice erau doar la sfârșit de săptămână, pe străzi era așa o atmosferă că nu puteai să stai în casă. Imposibil. Acum, după ce m-am obișnuit cu ritmul și stilul vieții de aici, îmi dau seama că ce nu mă lăsa să stau în casă era, de fapt, acest murmur continuu al străzii, clinchetul paharelor, vocile oamenilor (spaniolii vorbesc tare). Era atmosfera asta plină de viață care ne atrage pe toți.

Atunci m-am întrebat ce se întreabă mulți dintre cei care urmăresc Valenciana.ro, când văd transmisiunile mele de la diferite festivități publice: „Măi, oamenii ăștia nu mai dorm, nu mai muncesc, toată ziua sunt pe străzi ba să petreacă, ba să defileze?” Deși nu țineam ritmul cu ei, eram obosită.

M-au impresionat siguranța orașului și oamenii

La început, cum e firesc, îți place totul, mai ales când e vorba de Spania. Ce m-a impresionat la Valencia, a fost ceva care, de fapt, ține de spiritul spaniol: atmosfera destinsă, veselă, oamenii deschiși și binevoitori!

Trăiesc aici de aproape șase ani și sentimentul preponderent pe care îl am este că viața poate fi trăită cu bune și rele fără încrâncenare și chiar cu bucurie, că deși ai o supărare sau un necaz, poți să treci prin ele zâmbind și glumind, că ai speranța că va fi mai bine, indiferent cu ce greutăți te-ai confrunta, nu te simți singur, mediul te susține.

Apoi, trăind și cunoscând mai îndeaproape viața de aici, am început să-i văd mai multe fațete. M-a impresionat siguranța orașului. Mergeam noaptea tarziu prin centru, uneori am ajuns acasă pe bicicletă la 2-3 dimineata și nu mi-a fost niciodată teamă. Străzile toate sunt luminate, nu dai de golani, oameni beți sau mai știu eu cum. Vorbesc de zone centrale sau apropiate de centru, dar situația nu e diferită în alte cartiere. Am înțeles că, dintre orașele Spaniei, Valencia continuă să fie unul din cele mai sigure.

O lume care își respectă tradițiile

Pe măsură ce am cunoscut Valencia mi-a plăcut tot mai mult. Orașul are multă natură, e bine organizat, la principalele locuri de atracție poți să ajungi pe jos dacă vrei, are viață socială și culturală diversă… E al treilea mare oraș al Spaniei, dar nu te simți ca într-o metropolă, iar cine a vizitat Madrid sau Barcelona și Valencia, a observat diferența. Aici nu ai să întâlnești clădiri înalte, ca în celelalte orașe mari ale Spaniei, trecutul se îmbină cu prezentul, e un oraș care are și un aer romantic. Valencia are și un farmec aparte prin tradițiile păstrate.

Îmi place felul în care valencienii își respectă tradițiile. Sunt senzaționali din punctul ăsta de vedere. Stilul lor tradiționalist se vede și în felul în care trăiesc: în lumea lor, cu prietenii din liceu, cu familia și atât. Am ajuns la partea de care se plâng străinii, în general, aici, în orașul Valencia. E ca un fel de zid invizibil care îi separă pe străini (și când spun străini mă refer din afara Valenciei, deci și spanioli) de care poți trece doar în mod excepțional. Atenție, să nu se înțeleagă că valencienii nu sunt prietenoși, deschiși, primitori! Sunt, dar relația nu ajunge la un nivel mai intim decât în puține cazuri. Când am venit în Valencia și am început să cunosc străini care locuiau aici de câțiva ani, mi-au spus că asta îi deranjează cel mai mult. Mi-am zis atunci în mintea mea că fiecare are experiența lui, nu las să mă influențeze ce au trăit ei. Dar am ajuns la vorba lor și culmea este că am întâlnit și spanioli care spun același lucru!

Personal, am avut parte de o excepție: în cercul de prietene, persoana care îmi este cel mai aproape de suflet, o persoană blândă, înțeleaptă, este valenciană!

Perfecțiunea nu există, dar aici te poți bucura de viață

Ce nu-mi place aici: casele, clădirile mai vechi, nu sunt pregătite pentru frig. Din cauza umezelii, senzația de frig este mai intens, iar în decembrie și ianuarie… pfff… Cum nu toate casele au încălzire centrală și majoritatea au granit sau gresie pe jos, nu e plăcut deloc. În prima iarnă am făcut un frig… Aici 4 grade plus se simt pe minus. Și asta pentru că nu ești pregătit, nu te aștepți ca venind în Spania să treci prin frigul ăla, despre care nu îți spune nimeni. Dar m-am adaptat și am găsit soluții.

Un alt lucru negativ care m-a frapat a fost sistemul. Informatizat, pus la punct, cu funcționari care nicidecum nu te tratează ca cei de la noi, dar foarte birocratic! Incredibil de birocratic!

Perfecțiune nu există și nici eu nu am căutat-o! Am vrut doar un loc în care să mă și pot bucura de viață fără ca pentru asta să fiu nevoită să fac ceva extraordinar.

Îmi lipsesc fructele noastre, care încă mai au gust și sunt mai puțin chimicalizate, telemeaua și pateul de ficat de la Angst. Ha-ha-ha!

Probleme de adaptare nu am avut, spaniolii sunt foarte deschiși și toleranți, iar eu mă simt bine aici. Nu am simțit că trebuie să fac un efort de adaptare. Exceptând frigul iarna, ha-ha-ha!! Sigur, sunt aspecte la care e nevoie să te adaptezi, dar nu la modul că renunți la ceva esențial din tine. Cel puțin în cazul meu.

Sacrificiu … hmm … nu, nicidecum! Din contră, mă bucur că pot trăi într-un mediu primitor, în care îmi este bine. În România vin și de două ori pe an. Când îmi lipsește Bușteniul, pentru că e singurul loc de care sunt profund legată, vin în țară și îmi ostoiesc dorul.

Cum a învățat spaniola (și încă o învață)

Am terminat la Cervantes, București, primul modul, apoi am continuat să învăț în particular cu un profesor spaniol. Încă nu vorbesc foarte bine, fac multe greșeli și asta pentru că vorbesc mult în română. Dar spaniolii nu sunt pretențioși, din contră: dacă le vorbești limba, chiar și cu greșeli, au disponibilitatea și deschiderea să te înțeleagă, nu strâmbă din nas că vorbești greșit. Uneori îmi mai cert amicii spanioli că nu mă corectează!

În Valencia am cunoscut ideea de „intercambio”, în traducere „conversație în alte limbi”. Sunt site-uri create special, unde îți poți găsi un partener de convesație în funcție de limba pe care vrei să o exersezi sau înveți și cea pe care știi să o dai la schimb, adică să îl înveți pe cel interesat. Sunt și persoane care organizează astfel de întâlniri. Jumătate din timp vorbești în engleză (că asta mă interesa pe mine, dar poate fi și altă limbă) și jumătate de timp în spaniolă. O întâlnire dura 90 minute.

La astfel de întâlniri, am cunoscut mulți oameni, străini, unii mai în vârstă decât mine, care își schimbaseră viața după ce se pensionaseră. Au vândut casa și s-au mutat în Valencia. Când îi ascultam mă gândeam la noi, românii, cât suntem de inflexibili…

Cu bicicleta prin Valencia

Ce ador să fac în Valencia este să mă plimb cu bicicleta prin Parcul Turia. Este cel mai lung din Spania, are 9 km, și este făcut în fosta albie a râului Turia. Este plin de vegetație diversă, are piste de biciclete, zone de joacă… e un spațiu de recreere pentru multă lume. Și în Parcul Viveros îmi place, e mai mic, dar superb. Îmi place să mă plimb pe malul mării sau seara, prin Orașul Artelor și Științelor când clădirile sunt luminate, să merg la mici concerte live, am înființat chiar un grup pe Facebook pentru ca lumea să fie la curent cu ele. O plimbare la pas prin prin centrul vechi, istoric, sau prin fostul cartier al pescarilor, Cabanyal sunt oricând o plăcere. Timp să fie, că posibilități de divertisment sau relaxare sunt destule!

Spania după pandemie

Am trăit în Spania în timpul pandemiei și nu simt că s-a schimbat ceva radical. La prima ediție după pandemie, în 2022, a festivalului Las Fallas, cea mai mare sărbătoare a Comunității Valencia, intrată în patrimoniul UNESCO în 2016, când pe străzi se ridică acele monumente, grupuri statuare care se incendiază, când sunt spectacole pirotehnice… am simțit că lumea s-a bucurat mai mult ca de obicei. Era în atmosferă o poftă de viață mai mare decât cea obișnuită a spaniolilor, se simțea în felul în care oamenii participau la evenimente. De la pandemie încoace, turismul este în creștere continuă în Valencia, dar pentru că orașul este tot mai promovat, se investește și se schimbă, este într-o continuă mișcare.

De ce România nu e ca Spania

Spunem că avem aceeași mentalitate, dar asta vorbind în general și privind de la distanță. Cu cât am cunoscut mai îndeaproape viața de aici, cu atât am văzut mai multe diferențe. Cred că multe dintre ele au o rădăcină comună: filozofia asupra vieții, felul în care ne raportăm la ea. Noi o vedem printr-o lentilă a dramei, a durerii, a suferinței (și nu doar noi, românii, cred că e un specific balcanic), spaniolii o privesc prin cea a veseliei, a efemerității, dar nu în sensul tragic, din contră, de trăit momentul și bucurat de el. Chiar știu să se bucure de viață. I-am observat și cum fac față și reacționează la supărare, necaz: nu sunt dramatici, știu și în acele momente să glumească, să zâmbească….

Spaniolii au o vorbă: „No pasa nada!”- „Nu e problemă, nu-ți face griji!” O auzi foarte des, indiferent de contextul social. Personal, mi se pare că vorba asta e filozofie de viață pentru ei, chiar așa se comportă! A trântit și spart cineva în supermarket un borcan? Nu se uită nimeni urât la tine, din contră, angajații îți zâmbesc și sunt mai preocupați să nu te agiți tu, decât să strângă mizeria de pe jos. E un exemplu mărunt, dar sincer vă spun, pe mine m-a frapat prima dată când am văzut întâmplarea. Cum nu era vorba despre mine, am putut observa toate persoanele implicate. Am văzut apoi că n-a fost o întâmplare solitară! Ai greșit ceva? „No pasa nada! Se rezolvă/nu e important/trece! Viața merge înainte, să ne bucurăm de ea! Asta răzbate din felul lor de a fi de zi cu zi! Dacă stai să îi observi, constați că, în anumite privințe, spaniolii sunt adevărate teorii motivaționale în direct. După ce am văzut cum e viața aici, am rezumat diferențele dintre cele două țări în vorba asta: în România viața e de-mpovărat, în Spania – de trăit!

Planuri de viitor

Vin în țară și trag pisicile de coadă! Ha-ha-ha! La propriu și la figurat, pe cei trei golani-personajele cărților! Vreau să merg în Turcia, la Rize, e o zonă la Marea Neagră cu plantații de ceai și Trabzone, orașul apropiat. E o zonă deosebită, iar eu ador Turcia. Cum n-am mai fost de mulți ani, i-a venit timpul. Abia aștept să beau un „elma çai” și să fumez o narghilea, timp în care o să scriu ceva în minte sau, cel mai probabil, o să mă gândesc la următoarea destinație de călătorie.

Planurile mele rămân în domeniul psihologiei, lucrez acum la câteva proiecte, pun pilonii unor mici programe de suport pe anumite teme și continui cu construcția proiectului „Despre narcisism” pentru că e mare nevoie de educație, dar și de suport în această direcție. Oamenii se confruntă cu tot felul de situații, le e rușine să vorbească, să spună prin ce trec, nu știu unde să caute ajutor, sfat… Vreau să împărtășesc celorlalți din propria mea experiență de viață, care e bogată și diversă, să îi fac să privească mai mult în ei înșiși și mai puțin către ceilalți, să le transmit ideea că „a fi” și „a te bucura” e mai important decât „a avea”… La un nivel mic încerc să influențez și prin călătoriile pe care le fac, să le deschid oamenilor ușa către alte lumi, să le prezint alte mentalități, obiceiuri. De multe ori, diferitul are rolul să ne întoarcă spre noi înșine într-un mod reflexiv, să ne facă să cumpănim propria mentalitate sau obiceiuri de zi cu zi și chiar să schimbe mici detalii. Sunt plină de creativitate și idei, sănătate să am, să le pot face pe toate!”

Pe Maria o găsiți la:

• Despre Valencia: Valenciana.ro – și pe Facebook
• Despre narcisism și codependența emoțională: Codependențaemoțională.ro, , Podcast și Facebook
• Despre cărți, pe Facebook

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.