Între Toronto şi Bucureşti vrăbiile seamănă, câteodată

„Nu este nimic deosebit între Toronto şi Bucureşti. Ca să fie ceva diferit, ar trebui ca măcar lucrurile, cât de mici, să semene între ele. Aici, nimic nu seamănă. Ba da, vrăbiile seamănă, câteodată, norii şi cam atât. Nu glumesc” – Magdalena Manea, jurnalistă și scriitoare, stabilită de două decenii la Toronto.

Intre Toronto și București, cu Magdalena Manea

Am deschis intrigată un text al Magdei pe Foaia De Drum Lung intitulat „Cel mai mincinos deceniu – deceniul al cincilea”  și am plonjat direct în atmosfera emoționantă și plină de zbucium a unei perioade de viață. Magda își construiește cu grijă intriga: „Când împlinim patruzeci de ani, intrăm în cel mai mincinos, alunecos, ascuns și revelator deopotrivă, deceniu al vieții”. Apoi ne lasă să-i mistuim încet ideile, în timp ce citim și multă vreme după ce-am închis cartea. Pardon, blogul. „Am început blogul Foii De Drum Lung la finele anului 2014, din nevoia de scris poveşti pentru copii mari, dintr-o joacă. Un an mai târziu am crescut blogul într-un website, care astăzi numără zeci de mii de pagini citite, mii de cititori unici în fiecare săptămână.”

foaieDar scrie și carte. A publicat, cu două decenii în urmă, Război De Lux, volum apărut la Editura Naţional din București. „Este povestea călătoriei mele, ca gazetar, în fosta Jugoslavie, în perioada războiului din anii 90. Cartea va fi curând reeditată, iată vești care mă fac cu adevărat fericită. Apoi m-am luat cu scrisul poveştilor. Astfel, în primăvara aceasta am încheiat și publicat prima carte a Foii De Drum Lung – De La Mine La Toronto (o carte cu mici povești de viață pe care o puteţi procura de la Librăria Românilor. Continui să scriu serile, când vin de la birou, în weekenduri. Scriu despre noi, timizii și decenţii eminenţi ai ultimelor decenii comuniste, plecaţi demn din ţară fiindcă în ţară era prea mare zgomot, la un moment dat.”

O întreb despre viața ei în deceniul al cincilea, petrecută la Toronto, iar jurnalista-scriitoare-bloggeriță mă lămurește:

„Eu sunt la mijlocul deceniului al şaselea, să ne înțelegem. Am scris textul despre deceniul al cincilea, pe care l-am parcurs la rândul meu, abia acum, fiindcă abia acum am putut. Sincer, atât m-a năucit şi pe mine de cap acest deceniu, al cincilea, încât mi-a luat ani buni şi câteva cafele fierbinţi să discern, să cântăresc, să conştientizez c-am coborât, în fine, cu plută cu tot, dincoace de bariera de corali a deceniului încărcat de furtuni. Aici este soare, apele sunt turcoaz, calde şi liniştite, astfel că pot acum scrie despre toate astea.

„Sunt bunică, am pisică, fac dulceață, clătite şi scriu povești pentru românii din America de Nord. Iar când scriu, n-am vârstă”

Mă numesc Magdalena Manea, locuiesc la Toronto, în Canada și mă bucur că mi-ai călcat pragul pășind la mine în casa plină cu povești. Am tot  respectul pentru cei care se încumetă să cunoască celălalt fel românesc de viaţă, al diasporei, așa cum este el ajustat la parametrii ţării de adopţie. Este un fel care, în esenţă, dincolo de cortina de mister croită de distanţa fizică descurajantă, cum este cea dintre România și Canada, păstrează absolut toate coordonatele traiului românesc clasic.

Recunoşti lesne casa unui român din Canada, după melanjul subtil, dar omniprezent, de autohton şi românesc, melanj mai accentuat în bucătărie, acolo unde poţi afla busuiocul în grindă, o icoană pitită printre ghivecele de pe pervazul ferestrei, ori vreun calendar ortodox lipit de frigider. Recunoşti un ibric smălţuit, recunoşti mirosul de cimbru, recunoşti tăviţele cu mici congelați, gata de pus pe grătar ori punguliţele cu leuştean, și el congelat, an după an. Recunoşti cămara, după cum arată borcanele cu murături, perdeaua din living, micile aplice cu Peleşul ori Ateneul, luate pe fugă, înainte de îmbarcarea din vacanţă, la Otopeni.  Recunoşti verighetele lor și adesea inelele de la mâinile ei.

Sunt o româncă cu aproape două decenii de istorie canadiană. Am absolvit Navele la Galați, am profesat puțin ca inginer în țară fiindcă imediat după 89 am intrat în presă. Am vocație de scriitor și mă consider pe veci un jurnalist, deși experiența mea în presa românească este destul de redusă. Am semnat în Evenimentul Zilei, Jurnalul Național, Cronica Română, Azi, nici nu mai știu pe unde. Am ținut relația cu media în cadrul Biroului de Presă al Ministerului de Interne, am filmat pentru Tele7ABC, Antena1, am vorbit la Radio Contact, Radio Galați (oraș iubit, unde am și crescut, de altfel), am traversat media de-a lungul și de-a latul ei până am încheiat conturile, la finele lui 1997, când am început pregătirile pentru plecarea din țară.   A fost pentru mine o perioadă scurtă și electrizantă.

Am ajuns la Toronto în primăvara timpurie a lui ’98, împreună cu familia (soțiul și cei doi copii), iar de atunci navighez în apele sistemului nord-american, cu scopul  deschis de a-mi fi tot mai bine, mie şi alor mei. C-am reuşit sau nu, nu știu, eu zic că a ieșit bine, în final. Da, am reuşit în mare măsură să bifez vrutele şi nevrutele de pe lista mea de dorinţe pe termen lung.

Acum zece ani am imaginat şi lansat un ziar, pe numele lui ACASĂ, ziar plecat la drum cu ambiţia de a deveni publicație românească naţională.

Am lucrat pe fiecare rând, din fiecare pagină a ziarului, cu toată pasiunea posibilă, alături de o echipă destoinică, până ce n-am mai putut. Nu, n-am remuşcări că n-am rămas în slujba comunităţii.

Eu cred că acest lucru se face printr-o rotaţie dibace, că este nevoie de mulţi în acest lanţ. Puteam face mai mult? Da, perfect posibil, motiv pentru care am revenit, de vreun an, în zona fierbinte a dezbaterilor comunitare. Aşa, de dragul scrisului.

Viața previzibilă și consecvența dincolo de limitele cunoscut umane

Incluziunea în societate  este traumatică. Dacă ea se petrece vreodată, mă întreb. Mi-este dat să cunosc straturi etnice care, la a doua şi a treia generaţie fiind, vorbesc limba engleză perfect, dar păstrează intacte obiceiurile intraetnice, de la întrajutorare, la reacţia în faţa morţii, a bolii, a zăpezii. Adaptarea, cred eu, apare abia după câteva generaţii, atunci când memoria primilor veniţi se va fi şters. N-apucăm noi să simţim adaptarea ceea ce e ok, oricum.

20160827_173341-2

Viaţa aici este previzibilă, planificabila, ghidabilă, în linii mari, către ceea ce vrei să fii, să ai, să devii, să experimentezi. Cere o doză de curaj de altă natură decât cel cu care suntem obişnuiţi noi, în estul Europei: nu permite agresiunea, sancţionează intoleranţa, la schimb cultivă spre perfecţiune ipocrizia consecvenţei dincolo de limitele cunoscut umane. Se cultivă consecvența până în pânzele albe, o consecvenţă pe care nu sunt sigură că noi, ca neam, genetic, am moştenit-o, îmbrăţişat-o şi cultivat-o. De aici cred că vine și dificultatea integrării, de la lipsa de antrenament în a definitiva proiecte.

Despre regrete

Am, acolo pe pernă, sentimente amestecate, unele de cvasi-trădare, altele de conştiinţă împăcată că i-am pus pe ai mei la adăpostul relativ al unui culcuş geostrategic previzibil. Țara aceasta este una dintre ultimele redute ale cuvântului dat şi respectat, un loc cu mult mai moral decât mare parte din restul lumii. Cât o ţine şi acesta, fireşte, atât ne va fi şi binele. Nu sunt sceptică defel, sunt doar realistă.

Regrete, da am. Cred că fiecare are regrete, la fel cum are şi împliniri. Poate cel mai mare regret rămâne că mi-am pus şapte lacăte inimii şi mi-am sufocat iubirile. Şi, nu o dată, din prejudecăți mai vechi decât lumea. Mă întreb la ce mi-a folosit.

Nu am niciun regret că am plecat din ţară, regret însă că n-am revenit mai des. Şi, da, dacă imboldul cunoașterii altor reliefuri vine şi creşte acolo, în coşul pieptului, îţi iei traista in băţ şi pleci văzând cu ochii. Nevoia de cunoaştere a fiecăruia este mai mare decât orice considerent, fie el şi moral. Acesta este un adevăr.

Aş mai pleca? Dacă ar fi nevoie, aș pune totul într-o batistă şi aș lua-o, iar, din loc. Dacă îi sfătuiesc pe alţii să plece? Eu le spun să facă ce le dictează mintea, instinctele şi inima, aşa cum facem toţi, toată viaţa. Că oricum facem ce ne taie capul și n-ascultăm unii de ceilalți. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, așa este viața făcută. Acum copiii mi-au crescut, am schimbat un pic prioritățile. Sunt bunică, am pisică, fac dulceață, clătite şi scriu. Iar când scriu n-am vârstă.”

Pe Magdalena Manea o găsiți pe Foaia De Drum Lung: „Pentru toți cei care citesc în limba română, fără osebire de locul unde pune capul pe pernă, punguța cu doi bani din cont, ori de vârsta din pașaport. Mă găsiți în timp real, în scris, cu perle perfecte și cu nestematele de îndoieli, așa cum îi șade bine unei vieți să se petreacă. ”

 

 

follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.