La 50 de ani a escaladat pentru prima dată Mont Blanc

La 50 de ani, vara asta, Mirela a escaladat pentru prima oară vârful Mont Blanc (4808 metri), cel mai înalt din Alpi și al doilea din Europa. „Ultimii 400 de metri sunt cei mai grei, din cauza lipsei de oxigen. Faci 3-4 pași, te oprești, ți se pare că nu mai poți. Când am ajuns în vârf, am izbucnit în plâns, nu mă puteam opri. Ne-am  îmbrățișat, am plâns cu toții.”

Când am văzut-o atât de micuță și delicată, deși în formă, mi-a fost greu să mi-o imaginez cu un rucsac plin de 17 kg în spate. După ce i-am ascultat povestea, totul s-a legat și a devenit posibil. Deși pasiunea ei pentru munte e de dată recentă și la concurență cu grupa de vârstă 20-30 de ani, succesul Mirelei demonstrează că niciodată nu e prea târziu să îți forțezi limitele și să reușești, atunci când îți dorești cu adevărat.

„Am plecat din St Gervais les Bains (850 m), unde am campat înainte de drumul spre vârf. Am lăsat acolo cortul, sacul de dormit, salteluța gonflabilă, am luat cu noi doar strictul necesar – hainele tehnice, apa, termosul cu ceai (vreo 5-7 kg cu totul). De la St Gervais am mers o oră cu trenulețul (un transportor pe cremalieră) până la Nid d’Aigle (2372 m), apoi pe jos, trekking pe potecă, în 3-4 ore am ajuns la primul refugiu – Tete Rousse, 3167 m. O cabană frumoasă, renovată în 2003, cu tot confortul (45 euro/noapte/persoană), la care trebuie să faci rezervare încă din aprilie – în câteva ore se dau toate locurile, la ambele refugii (mai ales la Refuge du Goûter), pentru tot sezonul.

Aici am dormit peste noapte, ca să ne facem adaptarea la altitudine. Până la 3500 a fost foarte ușor, n-am avut nici un simptom. Din cauza aerului rarefiat, mulți au migrene, grețuri, vărsături, amețeli, în cazuri grave epitaxis (hemoragie nazală). Eu n-am avut nimic, în afară de o senzație de arsură în mușchi, din cauza efortului și lipsei de oxigen.

A doua zi dimineață am urcat 3-4 ore până la cel de-al doilea refugiu, Refuge du Goûter, 3835 m. A fost un  traseu ceva mai dificil, mai abrupt, cam ca în Piatra Craiului. Pe ultima porțiune, ascensiunea se face ajutându-te de  lanțuri (cabluri). Între Tete Rousse si Goûter ajungi la celebrul Grand Culoir. Celebru, datorită căderilor de pietre – l-am trecut pe rând, unul câte unul, pe o potecuță îngustă de zăpadă, la noroc. În 2015, drumul a fost închis din cauza pericolului de avalanșe – pe caniculă, zăpada se topește si se infiltrează, iar bolovanii se desprind de pe versantul stâncos si o iau la vale. De aceea e bine să pornești la drum cât mai devreme dimineața, înainte ca stânca să înceapă să se dezghețe.

Am mâncat și dormit peste noapte la Refuge du Goûter, înainte de asaltul spre vârf. Doar că eu n-am putut să dorm deloc, din cauza altitudinii. Iar peste noapte înseamnă până la 2 dimineața, când toată lumea se trezește și se pregătește de drum. Întuneric, frig, zăpadă, vânt. Nu ai apă curentă, te speli pe dinți cu apa din sticlă. Micul dejun se servește pe la 2:30 am, celor care l-au comandat cu o seară înainte. La 3 am e plecarea. Nimeni nu vorbește, simți încordarea în aer, 50-60 de oameni se pregătesc la unison. Pornim prin beznă, în liniște deplină. Mergem cu lanterna frontală aprinsă, în echipe de câte 4, legați în coardă, să nu ne pierdem din cauza intunericului.  Vremea e instabilă și se poate strica după prânz, așa că trebuie să ajungem pe vârf la timp, înainte să se încălzească prea tare. La 4 400m ne oprim 30 minute la Vallot (un refugiu de urgență), să vedem răsăritul.

La altitudinea aceea, aproape că nu poți să te bucuri cu adevărat de peisaj sau că ai ajuns acolo. Simțurile îți sunt amorțite, parcă ești sedat. Te miști ca teleghidat, spunându-ți în gând – Pot să fac asta! Următorii 400 m sunt cei mai grei, din cauza lipsei oxigenului. Ți se pare că nu mai poți, că nu mai ajungi, faci trei pași și te oprești, apoi mai faci trei pași. Înainte de vârf sunt 2-3 creste expuse, dificile. Eu am ajuns la 8:50 (ora Franței) în vârf – marcat pentru prima oară cu o cruce metalică (care în anii trecuți nu exista). Pe ea se află acum și un steag românesc (legat acolo de primarul din Brad, cum aveam să aflu chiar de la el). Am izbucnit în plâns, nu mă puteam opri, ne-am  îmbrățișat, am plâns cu toții. E o emoție foarte puternică. Scapi de tensiune și încordare, nu te mai doare nimic, ești fericit, pe drumul de coborâre am fost ca niște căprioare…”

Mirela Carmen Anastasescu e absolventă de Biochimie și a fost o vreme profesoară de biologie, apoi s-a transferat în Asigurări, unde lucrează și astăzi – nicio legătură cu escalada. Dar e o fire sportivă (merge zilnic la sală, iar de doi ani la antrenamente Army Boot Camp). A descoperit muntele abia acum doi ani, când a început să urce întâi pe masivele românești (Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraș etc) apoi pe primele 3 vârfuri din Balcani: Musala, 2 925 m și Vihren 2 914 m în Bulgaria, Mytikas 2 918 în Grecia (Olimp). Unde a fost cel mai greu? „În România, în ianuarie în Bucegi, la minus 26 de grade Celsius, care din cauza vântului se simțeau ca minus 40! Dar mi-a plăcut!”, râde Mirela.

„Acum 2 ani am fost cu prietenii în Piatra Mare”, povestește. „Eram echipată de oraș (blugi, tricou de bumbac și un rucsac minuscul, în care nu-mi încăpea sticla cu apă, pe care am dus-o în mână, tot drumul!”. A rămas de pomină cu sticla cărată în mâini. A văzut cum e cu muntele și apoi a urcat pe Negoiu.

Apoi un ghid montan i-a dat ideea să urce pe Mont Blanc, dar pe-atunci ideea i se părea doar un vis irealizabil. „Ce glumă bună, ce vis frumos!” și-a zis Mirela. Doar echipamentul costă minim 6000 lei. La care se adaugă costurile de drum, mâncare și cazare, în jur de 1000- 1300 euro, minimum. Treptat, și-a completat echipamentul și a găsit un ghid bun – pe Cristian Popa. Iar pentru mia de euro pentru Mont Blanc a găsit și un sponsor –  Sun Berry, producător de fructe de pădure. Directoarei companiei i-a plăcut ideea, a avut încredere în ea și i-a susținut proiectul. Iar visul frumos a devenit realitate.

Muntele i-a schimbat viața

„Nu mai sunt friguroasă. Nu mă mai deprimă ploaia. Am scăpat de frica de înălțime. Și mi-a scăzut colesterolul!”, râde Mirela.

În  cei doi ani de când merge pe munte, și-a lărgit considerabil cercul de prieteni. Zilele trecute chiar constata cu uimire ce oameni frumoși i-a dat muntele… „Muntele e adevărată terapie, mă descarcă de probleme. Acolo, sus, ești doar tu cu natura. Te întrebi continuu – oare mai pot? Oare la următorul pas îmi cedează corpul? Oare când o să apară durerea din mușchi? Muntele te ajută și în viața de toate zilele – când îți spui că e greu, înveți să mergi mai departe. Dacă viscolește și e vânt și ai făcut jumătate din drum, n-ai ce să faci, mergi înainte! Muntele te educă, te face mai puternic, îți dă tărie de caracter; te ajută să-ți depășești limitele chiar și atunci când crezi că nu mai poți.”

Ținte mărețe, la propriu

„A fost frumos. Când poți, e ușor – aș mai urca o dată”, spune Mirela. Până să mai urce o dată pe Mont Blanc, are alte ținte înalte. De pildă, vara viitoare în Caucaz, unde e cel mai înalt vârf din Europa. Sau toamna asta în Maroc, pe Toubkal, 4167 m, cel mai înalt vârf din Africa de Nord, unde poate combina porțiuni de deșert cu trekking și escaladă și o vizită la Marrakesh: „Nu vreau doar performanță și să descopăr doar muntele, ci și locuri noi și culturi diferite.”

Pentru amatorii de andrenalină montană

Echipament pentru munte: bocanci de iarnă (La Sportiva), colțari, ham și frontal (Petzl), parazăpezi, piolet, bețe telescopice, pantaloni de iarnă, haine de corp speciale (Jack Woolfskin, nu rențin umezeala, nici din ploaie nici din transpirație), bluză tip Polar, jachetă de ploaie, zăpadă, vânt, geaca de puf (foarte ușoară, Maramont), cască (Salewa), ochelari de soare, căciulă, mănuși, rucsac foarte ușor (Osprey). Magazine cu haine de munte: Virus Sport, Nootka, Craimont.

La altitudine: bea 3 litri de apă pe zi, mănâncă bine (hipercaloric), antrenează-te serios înainte, urcând și coborând la diferite altitudini (chiar dacă nu aceea pe care îți dorești s-o atingi).

Mirela se antrenează zilnic la sală și merge pe munte în fiecare weekend. La început e greu, dar bucuria învingerii forțelor naturii și a propriilor limite merită efortul.

Muntele i-a schimbat viața, la 50 de ani. Exemplul ei este o sursă de inspirație pentru toți aceia care ezităm încă.

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.