by 24life.ro on June 11, 2016

La noi pacientul e rege

La noi pacientul e rege – adică în Germania, unde Liliana Mazeck locuiește de 25 de ani și este asistent medical social la Crucea Roșie. Ea povestește cum a avut un șoc într-un spital din Tg Jiu, unde mama ei a fost operată anul trecut: „Asistentele nu își dezinfectau mâinile când schimbau pansamentele, iar bandajele erau aduse cu un cărucior ruginit, care îmi amintea de o scenă din filmele de război”. Mama ei s-a stins la câteva săptămâni, din cauza unei infecții nosocomiale.

11

Liliana Mazeck locuiește în Germania din 1992, când a emigrat cu familia. Are dublă cetățenie și locuiește în Nürnberg, unde lucrează la Crucea Roșie germană, ca asistentă medicală la serviciul de tratament ambulatoriu. A studiat 3 ani la Academia Hans Weinberg, unde și-a luat cu brio certificatul de asistentă. Am rugat-o pe Liliana să ne povestească mai multe despre munca ei și despre cum sunt îngrijiți pacienții în Germania. Ea spune că diferențele dintre spitalele din România și cele din Germania sunt mari – nu doar de dotări și utilități, dar mai ales de mentalități:

„Nemții sunt foarte tipicari. Trebuie să fii ca ei, să le respecți programul, să le vorbești limba (sunt foarte multe dialecte). Integrarea n-o faci venind la muncă, ci învățând aici, trăind alături de ei. De 8 ani lucrez la Crucea Roșie germană, serviciul de îngrijire ambulatoriu. Tratez în jur de 40-50 de pacienți pe zi. Mă deplasez la fiecare acasă, cu mașina firmei, adesea îmi sfârșesc munca spre 11 -12 noaptea. Primim pe fax instrucțiunile de tratament, starea pacientului, dacă suferă de incontinență, dacă se poate alimenta singur sau trebuie hrănit enteral sau parenteral, etc. Dacă pacientul are aparținători sau familia poate să-l îngrijească, noi verificăm totul. Dacă nu, preluăm atât îngrijirea medicală, cât și socială. Fiecare gest pe care îl fac este plătit de asigurările de sănătate sau sociale, din fondul medical sau de îngrijire – indiferent dacă îi măsor zahărul, îi fac injecțiile, tratamentul, îl ajut să mănânce sau îi schimb pansamentele.

Gradul de handicap al pacientului e stabilit de departamentul medical al casei de asigurări, care stabilește și de câte ore pe zi are nevoie fiecare pentru îngrijire. Exigența e destul de mare, nu ca în România, unde mulți sunt pensionați de boală sau primesc ajutor de handicap, iar ei sunt la muncă în grădină sau vând legume și fructe în piață. Iar alții, care sunt cu adevărat bolnavi sau au un grad mare de handicap sunt complet neglijați. În România, aceștia din urmă o duc foarte greu.

La noi, pacientul e rege. Toți sunt tratați cu aceeași atenție, bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, bolnavi cronic sau cu handicap – sunt îngrijiți și spălați de asistente, nu de femeia de serviciu, ca în România. Și acolo există Crucea Roșie, dar din ce am văzut eu la tv – nu au acest serviciu la domiciliu, ci doar duc ajutoare de Sărbători. Crucea Alb Galbenă oferă în România acest tip de asistență, dar doar în București și în 6 județe din țară (din 41!).

La spitalul din Tg Jiu am avut un șoc

Anul trecut am stat cu mama într-un spital din Tg Jiu, unde a fost operată la șold. Îngrijirea a fost sub orice critică. Am avut un șoc când am văzut că asistenta vine să-i panseze operația cu un cărucior cu bandaje, parcă eram într-un spital de campanie din filmele de război. Orice indiciu de tratare sterilă a rănii lipsea cu desăvârșire. Într-o lună de zile, cât mama a stat în spital, nu am văzut niciodată vreo asistentă să își dezinfecteze mâinile înainte sau după tratarea rănii. Mama a contractat o bacterie nosocomială și a murit de sepsis cu blocaj renal. Am stat lângă ea și am îngrijit-o până în ultima clipă. Am dormit pe un scaun lângă patul ei, timp de o lună. Când avea nevoie de injecții cu Algocalmin pentru dureri, mă duceam la farmacia de vizavi de spital, să le cumpăr, pentru că în spital n-aveau. Am adus de-acasă protecție pentru saltea, spirt, mănuși sterile, pamperși, tacâmuri, cateter, etc. După 3 zile de la operație, mi-am dat seama că rana era infectată. Nu am văzut nici un fel de dezinfectant în salon sau pe căruciorul cu comprese, foloseau același clește la pansat pentru toată lumea și nu am avut nicio clipă garanția că bandajele ar fi fost sterile.

De ce în România nu e ca în Germania

Și în Germania există bacterii nosocomiale, dar există și mai multe tipuri de dezinfectant (A, B, C, D – în funcție de bacteriile depistate) pus în câte un dispenser, în fiecare salon, la dispoziția pacienților, medicilor, asistentelor și a tuturor celor care intră sau ies. În spitalele din Germania, asistentele medicale îi ajută pe bolnavi să se spele și să se schimbe în fiecare dimineață. În România, asistentele în spitale nu se ating de pacienți. Ba mai mult, îi ceartă dacă se vaită că îi doare ceva. Sunt deranjate dacă le chemi să le facă o injecție, stau în birou și se plâng de salariile mici. Pentru pacienții care nu pot merge la toaletă, există o ploscă pe tot etajul, plimbată de la unul la altul fără nici un fel de sterilizare prealabilă. În salon cu mama era internată și o pacientă (medic pe Salvare), care își rupsese piciorul. A spus că vrea să meargă la toaletă și o infirmieră i-a adus plosca din salonul alăturat, a clătit-o la chiuvetă și i-a dat-o s-o folosească…

Mâncarea bolnavilor se aducea în găleți, fără veselă (pacientul trebuie să aibă de acasă – castron, lingură, furculiță, cuțit și cană).

În Germania, mâncarea e adusă în caserole, pe tavă, în cărucioare închise. Pentru fiecare zi există câte 2 meniuri, din care pacienții comandă ce doresc – sunt întrebați ce vor să mănânce la micul dejun, prânz și cină.

Persoanele cu incontinență au cateter sau sunt ajutate să meargă la toaletă de asistentă, nu de femeia de serviciu. Ca personal medical ești obligat să menții un mediu steril în jurul pacientului nu doar în spitale, ci și acasă, deși e mult mai dificil la domiciliu. Noi avem halate de unică folosință, iar igiena este foarte importantă, inclusiv în ambulatoriu.

Facem traininguri o dată sau de două ori pe lună, unde aflăm despre cea mai nouă aparatură, soluții noi de îngrijire, ultimele proceduri de tratare a unei răni, cum să atingi granulația la care rana se vindecă – tratamentul unei răni este o artă!

2

Nemții nu se pupă ca în România, dar se respectă mai mult

M-am gândit că ar fi bine să existe și în România în zona noastră (Gorj) un cămin de bătrâni, dotat la standarde europene. Am vrut să donez Casei Regale un teren de 3500 de metri pătrați într-o comună din Gorj (satul Mărul), pentru ridicarea unui astfel de așezământ. Am contactat un avocat pentru asta, dar răspunsul Casei Regale a fost că ei nu se ocupă cu așa ceva. Pe teren se află casa bunicilor – într-o zonă frumoasă, dar defavorizată, cu mulți săraci care s-ar bucura de îngrijire, dacă cineva ar construi acolo un cămin. Eu aș fi dat oricât să găsesc unul pentru mama în România, la standardele din Germania. La noi, viața fiecărui pacient și calitatea vieții lui e foarte importantă. La fel și conștiința angajatului – nu faci, nu primești.

Asta îmi place aici – educația, civilizația, modul în care sunt tratată peste tot și mai ales în instituții. Nemții nu sunt naționaliști, așa cum se spune. Niciodată nu m-am simțit dată la o parte pentru că sunt străină. Pentru ei, educația, corectitudinea și bunul simț sunt cele mai importante. Au un temperament mai rece, nu se pupă ca în România, dar se respectă mai mult.”

 

24life.ro
Latest posts by 24life.ro (see all)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.