Lucia Trifan este ceea ce numim o pictoriță self-made. A învățat să picteze singură, fără profesori, într-o manieră absolut originală, ghidată de propria intuiție și energie creativă. Prin anii ’70 a plecat din țară, luând cu ea singura avere pe care a avut-o vreodată: talentul și puterea de muncă. Voia să cunoască lumea, iar destinul a purtat-o în Caraibe, unde locuiește de 40 de ani. Și unde uraganul Irma i-a distrus recent aproape 2000 de lucrări, mai puțin 40 de tablouri, care erau deja în București. A avut mai multe expoziții în insule, dar și la Paris, Amsterdam, New York și în Venezuela. Multe dintre lucrările ei fac parte din colecții private. Am întâlnit-o în expoziția de la Galeria Romană, unde Lucia mi-a spus povestea unei vieți pline: creație, risc și aventură…
Am fost dintotdeauna foarte curioasă
Lucia Trifan s-a născut într-o localitate din județul Vrancea. În satul copilăriei ei exista un bătrân artizan de la care a deprins primele noțiuni de pictură. Pe la 13-14 ani, petrecea ore în șir urmărindu-l la lucru: „Lăsam copiii la joacă și mă duceam să văd cum pictează bătrânul. Eram curioasă și îl întrebam totul – cum pictează, unde găsesc vopsele… Iar el nu doar că mi-a spus, dar mi-a și dat câteva tuburi, cartoane și pensule. Așa am început să pictez. Prima dată, din albume de pictori celebri, din Grigorescu și alții. Au ieșit niște catastrofe”, râde Lucia.
A urmat liceul la Focșani, apoi a plecat „în lumea largă”. Adică la Brașov. „Visam să merg la București, dar am rămas 10 ani în Brașov.” Lucia voia să fie pictoriță, dar când a ajuns la Școala de Arte Plastice din Brașov, toate locurile de la secția de pictură erau ocupate. Așa că s-a înscris la artă ceramică. Și n-a regretat. „Am fost dezamăgită și puțin supărată la început. Dar când am băgat mâna în lut și am văzut ce-mi iese… Am avut de la început niște lucrări foarte bune. La finalul primului an, profesorul mi-a propus să facem o expoziție. În primul an, când la școală abia învățam să modelăm căni și scrumiere, eu aveam deja niște lucrări foarte elaborate. Eram atât de avidă să văd ce pot face, încât ajungeam prima în clasă și plecam ultima. Profesorul câteodată țipa la mine și mă certa că vin prima și iau tot lutul, fără să mă gândesc la ceilalți. Dar la sfârșitul anului mi-a spus «Ai făcut ce-ai vrut tu, ai trecut peste mine, m-ai enervat, dar ai făcut foarte bine!” După doi ani a terminat școala cu felicitări și cu două expoziții de ceramică în CV.
Voiam să descopăr lumea
Apoi a cunoscut un cetățean german, cu care s-a căsătorit în 1979 și a plecat în Germania. Dar căsătoria n-a durat decât 3 ani. „Locuiam undeva pe lângă Frankfurt, într-o casă cu etaj, unde aș fi putut avea o viață foarte relaxată, bună și lipsită de griji, fără nici un efort. Dar eu căutam altceva. Voiam să descopăr lumea”, își amintește ea. Așa că a divorțat și a plecat la Munchen. „Nu aveam nici un plan. Nu am fost organizată sau disciplinată. Nu mi-am făcut planuri niciodată.” S-a angajat pe unde a găsit de lucru, fără vreo să aibă calificare – la bucătărie, în restaurante, la un hotel. Tot atunci a cunoscut un român care avea un prieten în Spania, iar prietenul deschidea un restaurant, unde era nevoie de o bucătăreasă. Lucia ar fi fost perfectă pentru post, doar că habar n-avea să gătească. „Eh, nu știi tu să faci o ciorbă?!” i-a spus prietenul, iar Lucia a ajuns ajutor de bucătar la restaurantul cel mare și frumos din Costa Brava. Avea 30 de ani. O vreme a lucrat acolo, s-a distrat și a învățat care e treaba cu bucătăria în stil profesionist. Dar restaurantul n-a mers. „Găteam mai mult pentru noi, clienți erau foarte puțini. Pentru mine, a fost ca o vacanță.” Pictura? – o întreb. „Nici nu știam că o să pictez vreodată!”, vine răspunsul.
Tablouri Lucia Trifan, în Galeria Romană din București
În cei doi-trei ani pe Costa Brava, Lucia și-a făcut mulți prieteni. Printre ei, și patronul olandez al clădirii în care funcționa restaurantul. Omul avea un iaht cu un echipaj de 5 oameni, multilingv și multicultural, alături de care olandezul plănuia să pornească într-o călătorie în jurul lumii. Și cine credeți că a fost bucătarul acestui echipaj? Ați ghicit, chiar Lucia Trifan.
Călătoria urma să dureze 4-5 ani, dar s-a oprit pe la jumătate, undeva prin Caraibe. Între timp, proiectul devenise prea scump sau proiectantul nu-și făcuse prea bine planurile. Cert e că a pus vaporul la vânzare, iar echipajul s-a împrăștiat care încotro. Aveau bilete de întoarcere în țara de origine, dar Lucia a rămas în Saint Martin. „Nu aveam nici un ban, nu știam cum o să mă descurc”, își amintește ea. „Dar am fost atât de atrasă de frumusețea locului, de lumină, de soare și de mare, încât am rămas fără să mă gândesc prea mult.” A vizitat mai multe insule, dar Saint Martin i-a câștigat definitiv inima. „Am lucrat în port, pe vapor, la curățat, vopsit, pentru câțiva dolari pe zi. Nu mi-a fost teamă deloc”, povestește ea. Nu i-a fost teamă nici de muncă și nici de oameni, cu care lega foarte ușor prietenii. „Am prieteni peste tot. Mi-a fost foarte ușor să-mi fac prieteni. Eu iubesc foarte mult oamenii.” Cu Albert, căpitanul german al vasului, a rămas prietenă pe viață, până când el a murit. Și el a alesese să rămână în Saint Martin și colindau împreună insula în căutare de lucru. „Ne plimbam, cercetam, aveam tot timpul din lume”, povestește Lucia. „Așa i-am cunoscut pe pictorii insulei. Făceau mici tablouri, la comandă, pentru turiști. Unul din ei picta afară, pentru cei care voiau amintiri cu hotelul, cu plaja…. Albert a zis – asta pot să fac și eu! El, care nu intrase în viața lui într-un muzeu, credea că poate. Părea simplu”, râde Lucia. Căpitanul nu putea, dar ea – da. Și-a luat pânze și vopsele și a început să picteze. „Făceam calcule, cu cât le vindem și câți bani putem câștiga. Dar, de cele mai multe ori, calculele noastre nu prea se potriveau ceea ce reușeam să vindem.”
Acasă, pe insula Saint Martin
Tot pictând și vânzând și vizitând galeriile de pe insule, Lucia și-a dat seama că turiștii vor lucrări cu parfum local. Iar artiștii copiau unii după alții, mai un palmier, mai un vaporaș sau femei de culoare stând în piață cu un coș de banane. Ea a spart tiparele: „Voiam ceva diferit, personal. M-am inspirat din viața locală și am făcut un tablou cu femei negre dansând. A avut un mare succes. Și așa am început să pictez. Seara, le vindeam pe strada principală și la restaurante.
Tablouri pictate între anii 1989-1999, într-un stil care i-au adus recunoașterea
Nu mi-am făcut niciodată probleme că trebuie să învăț o tehnică anume. Culorile mele s-au aranjat de la început, din instinct. Nu îmi făceam planuri. Dar dacă îmi plăcea rezultatul, le păstram. Tocmai de aceea tehnica mea e atât de personală și stârnește curiozitatea. Toată lumea mă întreabă cum fac. Mii de tablouri. Nu am avut atâta spațiu cât aș fi putut să creez. Îmi plăcea atât de mult încât nu mă puteam opri. Făceam și 10-20 de tablouri mici pe zi. Dacă se uscau și nu-mi plăceau, le cojeam cu lama. Scoteam vopseaua de pe pânză, ca să pot să o mai pictez o dată și să nu o arunc. Așa mi-a venit ideea să folosesc bucățile de ulei sau acrilic la alte taboluri. Nu am lucrat niciodată pe șevalet. Numai pe podea, iar cele mici – pe masă. Aș fi putut să învăț tehnici de la alții, dar am vrut să fiu eu cu mine. Spontană. Fără schiță. Și am avut succes.
Au început să mă contacteze Galeriile din Insule. Pentru că eu făceam ceva foarte special față de ceea ce aveau deja. Așa am început (din 86) să trăiesc din pictură. Pictura figurativă. În Curacao am fost invitată și am cunoscut-o pe regina Olandei, Beatrix. În Republica Dominicană am expus la o bienală la Muzeul de Artă modernă, la a doua m-au invitat, iar la a treia mi-au plătit deplasarea și cazarea.
Nu am făcut bani mulți, pentru că eu nu știu să mă comercializez. Mie îmi place să stau închisă în casă și să pictez. Nu am nevoie de muzică, alcool, cafea, de nimic. Numai de liniște totală. Mă gândeam cu disperare că, dacă aș fi avut mai mult spațiu, aș fi putut picta mult mai mult. Când aveam mai multă energie și idei, trebuia să mă opresc, pentru că nu mai aveam loc să le pun. Acum câteva luni aveam în atelier aproape două mii de tablouri. Uraganul mi le-a distrus pe toate.”
În atelier
Uraganul i-a distrus aproape 2000 de lucrări, cu excepția celor 40 de la București
La începutul anului, o prietenă româncă i-a propus Luciei să expună la București. Mai avusese doi ani la rând expoziții de ceramică, dar pictură – nu. Prietena a luat legătura cu dl Emil Ene, curatorul Galeriei Romane, cu care a decis împreună ca Lucia să trimită mai multe lucrări. „Am ales 40, le-am trimis prin iunie-iulie”, spune ea. „Mi-am cumpărat bilet pentru 4 septembrie. În săptămâna dinaintea plecării, au început să anunțe uraganul Irma, în Atlantic. Noi avem anual problema asta și trăim în tensiune, până când știm cu certitudine dacă furtuna ne lovește sau ne ocolește. Eu am plecat pe 3, pe 5 a ajuns uraganul. După Irma, au trecut Jose și apoi Maria. Irma a distrus tot, Jose a luat-o mai spre nord. Irma mi-a luat acoperișul și ferestrele, a fost cel mai puternic vreodată. A mai lovit tare prin 96, uraganul Louis, când eram acolo. Și-atunci am pierdut picturi și cărți, dar aveam mai puține. Chiar dacă uraganul e uscat, după el vin ploile. Dacă s-a dus acoperișul, totul a rămas o lună de zile în ploaie. Tablourile mici sunt total umflate (sunt pe suport de masonită), mi-a spus un prieten la care am lăsat cheia. O lună totul e blocat, magazinele închise, se fură. Și la mine au intrat, dar nu cred că au luat tablouri, pentru că hoții caută electronice. Gabriel mi-a spus că au scos toate sertarele, pentru bani și bijuterii – n-am, nu m-au interesat niciodată. Un prieten mi-a pus un acoperiș temporar. Mi-au trimis fotografii, voi vedea ce-a rămas când ajung acolo. Îmi pare rău de tablouri, acum chiar m-am gândit de ce le-am păstrat pe toate. Mi-a fost greu să mă despart de ele, chiar dacă am așa de multe și aș fi putut să fiu mai generoasă, să le dăruiesc, dacă nu le vând. Le dădeam cu greu și când aveam nevoie de bani. Acum multe s-au dus, o să văd ce pot salva. M-am gândit că aș putea face colaje din picturile care au fost rupte și să le re-creez, să le fac altfel. Aș putea face o expoziție cu Uraganul Irma”. Până atunci, puteți să-i vedeți cele 40 de lucrări, singurele rămase întregi, la Galeria Romană, din București.
Vreme de 40 de ani, a venit aproape anual în România. Până în 90, a călătorit prin Europa ilegal, pentru că nu avea pașapoarte și vize. „Dar aveam prieteni peste tot. Cineva mă ducea cu mașina pe șosea, până la graniță. Apoi eu treceam granița prin pădure, după care mă lua iar cu mașina și mă ducea la tren.” Odată, în trenul din Franța către Germania, a reușit să scape de controlul vamal pretinzând că e cu un grup de nemți. „Am plecat de la locul meu în tren și în ultimul vagon am găsit un loc liber lângă un tip. Când au intrat grănicerii, am pus capul pe umărul lui și m-am prefăcut că dorm”, râde ea. „Alle Deutschen? Au întrebat. Oamenii au dat din cap afirmativ și vameșii au trecut mai departe”. Aventura merge bine cu creația. Cu riscul și imaginația.
O întreb dacă se gândește să se întoarcă în România. „Dacă aș avea bani, m-aș întoarce, măcar 6 luni pe an. Aici mă lăfăiesc puțin”, râde.
Ce crede Lucia Trifan despre secretul succesului unui pictor? Vedeți răspunsul ei în următorul video.
V-a plăcut articolul? Dați un like la pagina noastră de Facebook!
- Sănătatea, prima condiție a fericirii - December 11, 2023
- Eșarfă FreyWille din mătase, cadou de la Sabon - December 11, 2023
- Schimbare majoră în ce vor copiii să facă atunci când vor fi mari - December 11, 2023
Comments