„M-am trezit brusc pe altă lume”

În urmă cu 11 ani s-a îndrăgostit de un neurochirurg turc, a lăsat Bucureștiul pentru Istanbul și jobul de 10 ore pe zi într-o bancă pentru cel de casnică. Și-a schimbat numele, familia și țara: M-am trezit brusc pe altă lume – povestește Elisabeta.

„N-a fost ceva premeditat”, își amintește ea. „Dar dragostea și-a jucat toate atuurile pentru a mă aduce aici. Am descoperit un om frumos, cu mâini de aur (Mehmet e de profesie neurochirurg) și o inimă plină de iubire, așa că mi-am ars toate corăbiile și-am plecat spre o viață nouă, încrezătoare ca voi reuși. Privind acum în urmă, cred că numai nebunia tinereții mi-a dat forța și răbdarea de care am avut nevoie pentru a mă așeza și integra într-un loc străin.” Un loc, o limbă și o religie străine, obiceiuri și tradiții absolut noi, care trebuie urmate și respectate întocmai. Turcia, deși apropiată geografic, e mai departe decât ne-am imagina. Ne despart stilul de viață diferit, religia, tradițiile, inclusiv cea de a menține legături strânse cu familia extinsă. „Obiceiurile sunt transmise din generație în generație și respectate cu foarte multă grijă”, spune Elisabeta. „Ierarhiile în familie sunt foarte bine trasate și abordate cu cel mai mare respect. După 6 luni de la căsătorie, încă mai primeam vizite de la rude, cunoștințe, pentru că așa dictează tradiția!” A fost greu, pentru o româncă obișnuită să cultive relații numai cu prietenii și familia restrânsă: mama, tata, copii și bunici. Cum e să treci brusc la una de zece ori mai mare? În care veri unchi și mătuși de gradul doi sunt rude apropiate? Dar să treci de la un job nebun de 10 ore pe zi, uneori chiar mai mult, ca funcționar într-o bancă din București, la unul și mai dificil, de… casnică la Istanbul?

In 2012, la Maratonul organizat de Primăria Istanbulului, care a cuprins și podul peste Bosfor.

Emre si Arda, la ceremonia de absolvire a gradinitei lui Arda, fiul cel mic

La sărbătorirea primului an de viață al lui Arda

„M-am trezit brusc parcă pe altă lume”, își amintește ea. A învățat limba turcă rapid, de la soț, tv și cei din jur. Evident, via limba engleză. A trecut peste dificultățile adaptării, beneficiind, cu surprindere și recunoștință, de o calitate specifică a poporului turc: ajutorul dezinteresat: „Au un extraordinar cult pentru ajutorarea semenilor. Probabil că datorită religiei, care spune că nu ești un bun musulman dacă nu faci nimic pentru vecinul tău, dacă acesta are nevoie de ajutor. Și, poate cel mai șocant pentru mine, am descoperit că nimeni nu așteaptă nimic în schimbul ajutorului dat, iar dacă insiști să îl răsplătești, de cele mai multe ori ți se adresează respectuos cu o formulă gen: «lasă-mă să cunosc bucuria de fi putea fi de ajutor!» Absolut impresionant, într-o lume din ce în ce mai materialistă și mai nebună.”

Ce fac în Turcia? Bijuterii!

Primii ani au trecut repede, ocupată fiind cu învățatul limbii și protocoalelor, obiceiurile noii vieți cotidiene în noua țară. Cu timpul însă, Elisabeta și-a dat seama că grijile zilnice ale gospodăriei, vizitele la prieteni și ieșirile la cumpărături, activitățile tipice ale turcoaicelor de generație, nu sunt chiar ceea ce i se potrivește. Așa și-a descoperit pasiunea pentru pietrele semiprețioase.

„Piața de aici, pe acest segment, e foarte variată și bogată și, în scurt timp, bătând orașul la pas, am ajuns să cunosc cele mai reprezentative firme care furnizau materiale pentru ceea ce-mi doream sa fac: bijuterii handmade cu pietre semiprețioase! Am pornit de la materiale simple: lemn, plastic, textile. Treptat am descoperit, prin exercițiu, cum se poate mânui mătasea naturală pentru a lucra o bijuterie frumoasă. Cu toată modestia, pot să spun că am fost printre pionierii (dacă nu chiar prima, dar asta sună mai puțin plăcut venind de la mine) din România, care am lucrat combinații de pietre semiprețioase, metal și mătase pentru bijuterii handmade. Cu multă muncă, după mai bine de 7 ani, am construit un brand, care în România e cunoscut sub numele de „Lizidesign”. Fiecare bijuterie de-a mea are suflet, povestește ceva și vreau să cred că exprimă Orientul, prin ochii Occidentului. Fiind cumva între două lumi, mă folosesc de experiența trecutului și a prezentului pentru a meșteri bijuterii altfel. Nu folosesc alte surse de inspirație, nu-mi place să privesc prea mult creațiile altora, pentru că, nefiind un artist, asta mai mult mă inhibă, decât mă ajută. Nu știu niciodată în ce se va transforma un mănunchi de pietre, ele îmi spun singure ce vor să devină. Aceasta pasiune m-a ajutat să trec mai ușor peste perioada de acomodare aici, mi-a dat o și mai mare încredere în mine, m-a ajutat sa cunosc oameni extraordinari, de care cred că îmi este cel mai dor cand sunt aici.”

În familia turco-română e democrație

Întoarcerea în țară nu a fost vreodată pusă în discuție. Familia Gogusgeren are doi băieți la școală, care își construiesc un viitor, cu fiecare zi petrecută acolo. Emre, de 10 ani, face înot de performanță. Arda, de 6 ani și jumătate, e în clasa întâi. Școala e bilingvă, în turcă și engleză, dar mama încearcă pe cât poate, să aducă România acasă în Turcia, comunicând copiilor cât mai mult din limba, modul de viață și educația ei.

„A fost o experiență interesantă în vară, în România, să îl văd pe Emre cum încerca să se închine, ori de câte ori observa o biserică!”

Ambii copii înțeleg și vorbesc românește, nu atât cât i-ar plăcea mamei, dar destul ca să înțeleagă și să poată privi viața și din altă perspectivă. „Cu religia am ales democrația”, râde mama. „Fiecare cum se simte bine: eu mi-am pastrat religia creștină pentru că o schimbare de religie, dacă vine din constrângeri externe și nu din inimă, este doar o alta formă de minciună. Soțul a rămas in religia lui, musulmană, fără a fi un extremist. Familia fiind una cu educație superioară, radicalismul nu este tolerat, ba mai mult, există în familie și atei! Vara, când ne adunăm cu toții la casa de vacanță de la mare, cred că suntem buni de un film. Au loc discuții mai mult decât interesante pe marginea religiei, privită din multe perspective si unghiuri. Copiii sunt crescuți în religia de aici, cel puțin până la vârsta de 18 ani, vor fi musulmani. Mai departe va fi alegerea lor. Am observat însă ca presiunile religioase dau exact contrariul efectului așteptat: Emre, odată cu începerea lecțiilor de religie la școală, a devenit mult mai rebel, mai liberal vis a vis de religia musulmană, mergând până acolo incât îmi cere sa îl învăț rugăciuni în limba română!”

Cel mai greu lucru

Cel mai dificil de suportat în Istanbul? Traficul! „Cred că nimic nu se poate compara cu traficul de aici, orașul este mare, aglomerat, cu o populație neoficială de 17 milioane de locuitori, o lungime de 110 km și o lățime de vreo 10 km! În coordonatele acestea, trecerea de pe un continent pe altul poate deveni un calvar, o adevărata încercare. Îmi amintesc că, odată, am ratat momentul unei nunți pentru că ne-a luat mai mult de 3 ore să trecem podul!

Pentru cei care vor să emigreze

„Nu poți șterge din memorie trecutul și să te setezi de la zero. Amintirile vor alimenta permanent dorul de acasă.”

Celor care vor să se stabilească departe de țară, Elisabeta le spune să se gândească foarte bine: „Vor găsi o țară nouă, unde până și cântecele de leagăn, poeziile, le vor fi străine. Vor trebui să învețe totul de la zero, ca niște copii. Și, poate cel mai important, dacă acasă nu ai reușit să realizezi ceva, atunci într-un alt loc, departe de țară, unde totul este nou și altfel decât ceea ce știi și ai învățat, lucrul asta va fi și mai greu. Să nu se amăgească: pământurile natale îi vor atrage întotdeauna, ca un magnet. Poate asta nu se va întâmpla în primii 2-3 ani, dar după aia vă garantez că vor ajunge să le fie dor și de strada pe care au crescut. Una peste alta, fiecare știe unde este cel mai bine pentru el, trebuie doar un pic de curaj să-și recunoască asta, pentru că uneori suntem tentați să facem lucruri, să luam decizii numai pentru a fi în asentimentul celor din jur, chiar dacă asta nu ne aduce întotdeauna fericirea și liniștea căutate.

Foto: arhiva autoarei