Mă gândesc la ea. Non-Stop

Poza a fost făcută la Sibiu, pe strada Tribunei, unde pe firma unui magazin uitat de vreme și de clienți, sunt inscripționate cuvintele pe care le are în suflet continuu, de aproape 3 ani: Mă gândesc la ea. Non-Stop.

Tiberiu Căpudean, specialist în Marketing și Comunicare:

Am intrat pentru a nu știu câta oara în cabinet, sperând să-mi spună „Mama dumneavoastră nu bea îndeajuns de multă apă. Dacă va bea minim 2 litri pe zi, lucrurile se vor rezolva”.

Dar s-a uitat la mine și mi-a spus „Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău.” Era pentru prima oară când cuvintele astea puse împreună nu îmi aduceau alinare, nu cereau iertare. Nu înțelegeam cum niște cuvinte care erau menite să aducă împăcare, acum sunau a condamnare.

După multe întrebări și explicații din care nu înțelegeam mai nimic, am luat foile pline cu cifre și cuvinte fără înțeles, am mulțumit și am ieșit.

Brusc, pereții de un verde spălăcit au început să se încolăcească de gleznele mele, culoarul îngust al spitalului a început să mă strângă, tavanul să mă apese atât de tare încât am fost nevoit să-l împing cu mâinile și cu picioarele. De mai multe ori.

M-am agățat de dunga vopsită la jumătatea peretelui, am tras de ea ca de o sfoară până am ieșit din clădire. Deși era o dimineață însorită de Mai, în mine era ceață. Și frig. Și brusc, din ochi a început să-mi curgă apă sărată. Pleoapele îmi închideau forțat ochii, însă vedeam clar tot ce nu-mi doream. Mă gândeam ce să-i spun… cum să-i spun… Și-atunci am hotărât să-i spun adevărul. Așa cum o făcusem întotdeauna.

Mi-am șters apa sărată de pe față, am băgat hârtiile cu cifre și cuvinte fără înțeles în rucsac, am intrat în salon și i-am spus „Ce faci, iubita mea? Mi-a fost așa dor de tine! Arăți minunat astăzi! Cred că în câteva zile te externează. Abia aștept să vii acasă!”

Pentru că asta era adevărul. Singurul.

Tot timpul am sperat. Tot timpul!!! Chiar și atunci când ei încercau să mă… pregătească. De parc-ar putea să te pregătească cineva vreodată pentru asta.

„Ce prostie!”, îmi spuneam. “Nimeni nu știe de ce suntem capabili împreună.” Cu câteva luni înainte, în jurul meu se făcuse brusc liniște. Dar nu și întuneric. Între noi doi se formase un tunel. De fapt, era mai mult o capsulă decât un tunel. Dinăuntru nu puteam desluși chipurile celor de afară. Le vedeam numai formele… umbrele… cu coada ochiului. Simțeam mâini care încercau să ne susțină, auzeam cuvinte, însă nu-mi luam niciodată ochii de la ea. Și așa am stat până când tot brusc, s-a făcut cumplit de întuneric. Am stat nemișcați… ochi în ochi… ținându-ne de mână. Ea încercând să mă protejeze cu zâmbetul ei, eu răspunzându-i din priviri la toate întrebările.

Nimic nu mai e la fel de când a plecat. Nimic nu mai e la fel fără zâmbetul ei… fără vocea ei… fără umorul ei… fără ochii ei fascinanți… fără îmbrățișarea ei… fără parfumul ei dintotdeauna, neschimbat, care mă inunda atunci când, copil fiind, îmi afundam nasul în eșarfa ei mov plisată, în timp ce mă purta în brațe… fără să mai am cui spune “La mulți ani, iubita mea! Te iubesc MAXIM!”… fără glumele pe care numai noi doi le înțelegeam, pentru că ne știam toate poveștile… fără vacanțele cu ea… fără concursul de mâncat înghețată la care eu ieșeam mereu pe locul doi… fără talentul ei formidabil de a transforma lucrurile obișnuite în ceva memorabil… fără șarmul ei… fără poveștile ei fascinante… fără “Vai, ce frumoasă e mama ta!” pe care mi-l spuneau prietenii care o vedeau pentru prima dată și care ajungeau să-i spună lucruri pe care nimeni altcineva nu le știa despre ei… fără energia ei incredibilă… fără felul în care mă ajuta să găsesc singur soluții și răspunsuri punându-mi doar câteva întrebari simple… fără telefonul de la miezul nopții, ca să se asigure că e întotdeauna prima care îmi urează “La mulți ani!”… fără îngerii pe care îi făceam în zăpadă, în noaptea cu cea mai frumoasă ninsoare din fiecare an… fără mirosul de prăjituri din bucătăria ei… fără căutarea celui mai cel dintre cele mai speciale cadouri de Crăciun, pentru ea… fără șosetele de lână pe care le tricota iarna pentru prietenii mei care erau în egală măsură și prietenii ei… fără ghidușiile ei… fără surprizele ei… fără serile în care ascultam melodiile noastre preferate și dansam singuri în casă… fără bucuria revederii… fără dragostea ei copleșitoare. Mamama… Sufletul meu pereche… Încep să simt ce înseamnă „NICIODATĂ”.