Medic rezident în UK: “A început cu o durere de cap”

M-am infectat cu noul coronavirus la începutul lunii mai. Este greu de spus clar cum l-am luat, dar cea mai plauzibilă variantă este aceea că m-am infectat de la alţi colegi de pe secţia mea. Nu pot să spun că a fost o surpriză totală; mi-am luat precauţii şi am fost atent cât am putut, dar cumva mă gândeam că există un risc destul de mare să iau virusul, mai ales lucrând în spital, unde regulile de distanţare socială nu se pot respecta. În plus, la începutul pandemiei, când eram încă student, ni s-a spus de mai multe ori că o sa fie foarte posibil să ne infectam şi deci să ne astepam la asta. Deci nu, nu a fost o surpriză deloc.

De la doctor la doctor

A debutat cu durere de cap, de ochi  şi o senzaţie febrilă, simptome destul de nespecifice. Lucrul care m-a făcut să mă gândesc la covid a fost faptul că mai mulţi doctori (doi de pe secţia mea, la acel moment) au anunţat pe grupul nostru că nu se simt bine, cu simptome ceva mai severe decât ale mele. Interacţionasem foarte mult cu ei, aşadar eram destul de sigur că dacă ei erau infectaţi, sunt şi eu.

Salonul pe care lucrez este unul “verde” – doar cu pacienţi negativi (în teorie). Practic, doctorii se mişcă între secţii (mai ales când sunt de gardă) şi interacţionează cu alţi doctori de pe alte secţii din spitale. Din punctul de vedere al protecţiei nu mă pot plânge, am avut disponibile toate echipamentele necesare dictate de guvernul englez pentru o secţie fără covid: mască chirurgicală, şorţ de plastic, mănuşi şi vizoare). Contactul cu pacienţii a fost mereu sigur (toţi doctorii purtăm echipamentele necesare), dar în momentele în care nu eram cu pacienţi (în birouri sau în sala de mese etc.) echipamentele nu mai erau purtate în totalitate. Deci, cea mai probabilă sursă de transmitere a fost de la doctor la doctor.

După durere de cap şi febră, a evoluat cu lipsa de apetit, letargie (oboseală) şi spre final, tuse. În mod normal mă vaccinez antigripal şi nu prea mă îmbolnăvesc de gripă, dar pot să spun că fost clar diferit de alte momente în care am fost bolnav. În special lipsa apetitului şi letargia au fost nişte simptome pe care aproape niciodată nu le am şi deci diferite. Politica în UK pentru astfel de cazuri este să te izolezi în casă în momentul în care ai simptome, fără să fii testat, neapărat. Pentru medici şi personal medical este diferit, în sensul că eşti testat iniţial, ca să confirme sau să infirme boala, dar tot în casa proprie te izolezi. La spital ajungi doar dacă starea ta se agravează şi ai nevoie de suport medical. Eu, personal, nu am fost foarte îngrijorat, dar, desigur, părinţii mei au fost ceva mai speriaţi.

În UK, pacienţii nu se testează la finalul infecţiei, ci doar initial (şi doar pentru personalul esenţial, medical etc). Recomandările sunt izolare 7 zile de la debutul simptomelor, cu minim 48 de ore în care să fii symptom-free (fără niciun simptom).

Nu am rămas cu nicio sechelă, am avut o tuse timp de câteva zile după, dar am fost complet refăcut în mai puţin de o săptămână.

Ce e diferit?

Pe de-o parte, avem de-a face cu o boală foarte infecţioasă, care se transmite foarte uşor de la om la om şi are un potenţial foarte mare de răspândire. Apoi, virusul în sine poate crea diverse complicaţii (respiratorii, coagulopatii etc). În plus, ca orice virus, are posibilitatea de a suferi mutaţii, ceea ce deschide uşa către alte probleme… Combinând toate aceste elemente, iese un virus cu un potenţial destul de periculos, pentru care nu avem însă vaccin, momentan.

De ce spune lumea că această boală nu există

Consider că este o combinaţie de ‘wishful thinking’ (multe personae preferă sa ignore pericolul şi să nu îl accepte, pentru că alternativa este mai plăcută şi mai uşoară), dezinformare (în funcţie de locul de unde fiecare îşi procură informaţiile), predispoziţia oamenilor pentru teorii ale conspiraţiei şi, nu în ultimul rând, nepasare. Totodată, consider că (în mod special in Romania), există şi un conflict politic care se manifestă sub forma asta, în sensul discreditarii unei părţi, spre beneficiul celeilalte.

Drumul spre normalitate

Spitalul momentan se descurcă destul de bine, nu este copleşit (sau nu cu mult mai copleşit decât ar fi un spital în NHS în mod normal). Nu aş spune că este chiar situaţie normală (majoritatea restricţiilor despre care am vorbit sunt în continuare în uz), dar clar este pe drumul spre normalitate.

Principalul meu gând este speranţa ca am dezvoltat anticorpi. Nu ştim momentan cât ar dura o asemenea imunitate şi ce implicaţii practice ar avea (în ultima instanţă. fiecare ar trebui să ne protejăm cât putem, chiar dacă avem anticorpi), dar în mod clar ar fi un lucru benefic.