„În Barcelona, în 20 de ani, m-am mutat de 3 ori și de fiecare dată mi-a fost greu, pentru că îmi place să am lumea mea. Să mă cunoască domnul de la ziare, doamna din barul de lângă, vânzătorul de la loterie etc. Peste tot unde am mers, mi-am creat practic Parța mea, pe un perimetru de câteva străzi bune”.
2008-2012, ospătar la Restaurantul La llesca, Avenida Gaudi nr12, Barcelona
În copilărie, Ovidiu Cădărean știa foarte bine ce vrea să fie „când va fi mare”: cofetar. Dar i-a plăcut și cartea, așa că, elev premiant fiind, familia și colegii aveau de el așteptări mari. Pentru ei s-a înscris la Liceul sanitar, deși domeniul nu îl atrăgea deloc. Probabil că ar fi urmat o facultate în același domeniu ori stagiul militar. Între cele două variante a ales-o pe cea de-a treia: a plecat în Spania, unde a lucrat în industria horeca. După 20 de ani de Spania, destinul l-a ajuns din urmă și, deși a luat o decizie grea, s-a întors acasă să-și urmeze visul.
Am aflat cu totul întâmplător despre destinul lui impresionant și parcursul profesional neobișnuit și l-am rugat să ne spună povestea…
„Mă numesc Cădărean Ovidiu Mihai și am 42 de ani. Cred că suntem singura țară care își pune pe primul loc numele de familie și apoi prenumele. Ca la armată și la pușcărie, ar spune unii. Dar pentru mine, numele reprezintă respectul pentru străbunii fără de care astăzi nu am fi aici”, își începe Ovidiu povestea…
„Groapa de gunoi de la Parța”
„Sunt dintr-o comună de lângă Timișoara, numită Parța. Deși e un sat minunat, când eram copil mă rușinam să spun de unde sunt, pentru că undeva pe terenurile satului era o groapă de gunoi pe care o știa toată lumea, «groapa de gunoi de la Parța», iar răspunsul era, invariabil «Ah, acolo unde e groapa de gunoi»? Nimeni nu mă întreba de Sanctuarul neolitic, vechi de 8000 de ani… Slavă Domnului că groapa s-a închis între timp, iar azi în locul ei e un soi de munte verde și frumos, despre care generațiile noi habar n-au cum a apărut sau ce era înainte.
Am urmat școala primară în sat, unde am fost premiant, apoi gimnaziul ca intern la Școala normală Eftimie Murgu, azi Carmen Silva. Poate că am plecat prea devreme de-acasă și de lângă părinți, dar cred că mi-a prins bine. Anii de internat cu program strict mi-au dat o idee despre armată, pe care eram sigur ca nu mai vreau s-o fac, orice ar fi. La vremea liceului, mi-am dat seama că parcă toată lumea avea așteptări de la mine și că era imposibil, ca absolvent al uneia dintre cele mai bune școli din Timișoara, să mă fac cofetar-bucătar, cum îmi doream încă de mic. Treaba cu prăjturile vine de la mama mea, care este o expertă în domeniu. Eu, de când mă știu mă jucam la nisip făcând torturi și prăjituri – spre disperarea bunicilor – cu ouă din cuibar și tot felul de mirodenii de prin bucătărie, pe care le amestecam cu nisip în loc de făină…
În timp ce colegii mei știau clar la ce liceu vor merge, mie îmi era tot una, atâta vreme cât nu puteam urma ce-mi doream. Asta în capul meu, pentru că poate că părinții m-ar fi susținut, dacă ar fi știut ce vreau. Așa că am ajuns să aleg Grupul școlar sanitar, pentru că era aproape și cunoșteam zona. Când eram în clasa a zecea, și-a schimbat numele în Colegiul Național Ana Aslan. După absolvire era imposibil să aleg o facultate, nu pentru că era peste puterile mele, ci pentru nimic nu-mi plăcea sau interesa… Am făcut un an de teatru, altul de finanțe-contabilitate. Apoi m-am întors de unde plecasem și mi-am continuat studiile medicale, urmând Colegiul de asistenți generaliști, pe care l-am absolvit cu 9,80. Teoria ca teoria, puteam să studiez și fizica atomică, practica mă omora. Spitalele îmi dădeau o senzație de rău. Știam clar că, fără vocație, nu pot să fac nimic în domeniu. Mi-am găsit primul și ultimul job în România la un laborator de analize. Spre surprinderea mea, mi-a plăcut ce făceam, dar nu a durat mult pentru că a venit inevitabilul, ceea ce îmi propusesem de mic să nu fac niciodată: armata.
Fuga la Barcelona, de teama serviciului militar
Eram ultima generație care prindea serviciul militar obligatoriu. Cu o zi înainte să-mi ajungă scrisoarea de încorporare, mi-am făcut valiza și am plecat în Spania, la părinții și fratele meu, care erau acolo deja, de câțiva ani. Eram atât de fericit, încât nimic nu mai conta. Până la urmă, ce puteam păți în cele 6 luni cât plănuisem să stau acolo? Nici nu visam că cele 6 luni vor deveni 20 de ani. Am ajuns la Barcelona în ianuarie, unde mi se părea un soi de primăvară și umblam în mânecă scurtă, când toată lumea era înfofolită și cu fulare și mă privea ca pe un nebun. Mă simțeam atât de fericit. Peste ani, am ajuns să-mi fie și mie frig la 20 de grade…
A doua zi părinții m-au prezentat patronilor la care munceau, tata ca măcelar, mama ca femeie de serviciu, fratele meu ca ospătar. Patronii aveau 4 restaurante enorme. Mi-au dat o uniformă și mi-au spus să vin în ziua următoare, ca ajutor de ospătar. Deși am fost convins că voi înțelege limba, deodată mi s-a părut că toți vorbesc chineza și nu pricepeam nimic. Doar că eu știam spaniola din America latină, iar aici se vorbea catalană și castelană. Aveam mulți colegi români, dar șeful de sală nu ne lăsa să vorbim românește, asta într-un fel mi-a prins bine, pentru că le-am învățat mult mai repede limba. Mi-au dat o săptămână în care să învăț ce trebuia să fac, numerele până la 100, ca să știu numerele meselor, apoi cum se spune cuțit, furculiță, farfurie, deserturile și cafelele, atât în castelană cât și catalană. Adunam mesele murdare, le rearanjam, întrebam clienții dacă doresc desert sau cafea.
Cu colegii, la Restaurant Momo Barrio Gotico Barcelona, 2017
În principiu, părea ușor. Dar spaniolul nu el însuși dacă nu pune cel puțin 20 de întrebări: «Flanul e cu ou sau vanilie? Crema catalană e făcută de casă? Nu aveți tartă nu știu de care? »… Și tot așa, despre cafele nu mai spun. La o masă de 5, nu cereau doi o cafea la fel. «A mea scurtă, a mea cu zaharină, eu vreau cu zahăr brun, mie cu lapte rece, eu cu lapte de soia » etc. Eu de-abia înțelegeam ce spun, de răspuns cu două propoziții nici nu se punea problema. Dar a trecut o săptămână și am rămas 2 ani, până am obținut actele și un nivel destul de bun de spaniolă ca să îmi găsesc un job mai bun. Am și-acum coșmaruri că încă lucrez acolo și restaurantul e plin, iar eu nu reușesc să-i servesc pe toți. Am lucrat și câte 14 ore pe zi, duminicile și sărbătorile. Poate că patronii păreau niște exploatatori, dar la urma urmei erau un fel de binefăcători pentru noi. Ne dădeau de lucru chiar dacă nu cunoșteam meseria ori limba, ne puneau la dispoziție un apartament bun la un preț pe care ni-l decontau din salariu, încercau ca celor din aceeași familie să ne dea aceeași zi liberă, pentru a fi împreună.
Cu colegii din Restaurantul Avinyo 10
Mai bine un instalator bun, decât un medic fără vocație
În anii următori, mi-am schimbat joburile fără să le caut, cumva ele veneau la mine. De exemplu, lucrând în primul restaurant, o doamnă mi-a oferit un interviu pentru un post de recepționer la o clinică SPA, aflată la etajul 43 al hotelului Arts din Barcelona. Nu știam cine e doamna, dar am aflat că era chiar directoarea hotelului. Din păcate, la momentul respectiv nu aveam încă acte, astfel că nu mă puteam prezenta la interviu. În altă zi, eram la o cafea cu o prietenă, după o dimineață de împărțit CV-uri. Trece un tip cu un sacou roșu, care o cunoștea pe prietena mea și ne spune că tocmai s-a angajat la o firmă de însoțitori de curse pentru compania de căi ferate Renfe (Red Nacional de los Ferrocarriles Espanoles), care încă mai caută potențiali angajați. În aceeași după amiază aveam uniforma după interviu și o formare rapidă, în ziua următoare începeam să muncesc ca însoțitor de tren pentru cursele locale. Dar eu visam să lucrez pe cursele lungi. Într-o seară, în ultimul tren care venea spre Barcelona, mă observă o doamnă, care intră în vorbă cu mine, punându-mi tot felul de întrebări. De ce nu mă așez, că oricum nu e nimeni, eu îi răspund că încă sunt de serviciu până ajungem în gară și că sunt genul căruia îi place să-și facă bine treaba. Doamna venea de la Madrid, să selecționeze personalul pentru trenurile hotel internaționale. Imediat am primit postul, pentru că interviul îl dădusem în tren, fără să-mi dau seama. După două drumuri de practică la Montpellier și Zurich, eram deja însoțitor de tren pentru cursele internaționale. Am avut multe oferte, îmi place să cred că am dat curs celor mai bune, nu știu. Au fost ani în care am învățat multe, m-am format în multe domenii. Nu a fost ușor, dar a meritat experiența.
Cu turiștii la Restaurant Momo Barrio Gotico, 2019
La un moment dat, am încercat să-mi echivalez în Spania diploma de asistent medical obținută în România, dar a fost foarte greu. Până la urmă am făcut un curs auxiliar de psihiatrie și m-am angajat la un centru de bătrâni, unde am stat… 3 zile. M-au trimis să hrănesc o bătrână cu seringa pe sondă, în timp ce priveam pozele doamnei, de la capătul patului. Erau de pe vremea când era tânără și lucra ca stewardesa pentru o companie engleză. Mi-am dat seama că nu pot să fac ce făceam nici dacă nu aveam ce mânca și ajungeam pe străzi. În profesie, vocația face diferența. Mai bine un instalator bun decât un medic prost.
Parța mea din Barcelona
Anii au trecut, fratele meu s-a însurat și s-a întors acasă. Bunicul a decedat, nu am putut merge la înmormântare, părinții mei s-au întors și ei în România. La început, ideea că rămân singur mi-a plăcut. Urma să fac în sfârșit ce vreau, fără să mă întrebe nimeni la ce oră vin sau unde am fost, să rămân cu cine vreau și câți prieteni doresc să doarmă peste noapte. Tânăr, singur și fără responsabilități într-o metropolă ca Barcelona. Spre surprinderea mea, nu a fost deloc așa, nu am făcut nimic din toate astea.
După 2 ani, apartamentul din Avinguda Gaudi, cu vedere perfectă spre Sagrada Familia, devenea tot mai greu de plătit dintr-un singur venit. În 20 de ani m-am mutat de 3 ori și de fiecare dată mi-a fost greu, pentru că îmi place să am lumea mea. Să mă cunoască domnul de la ziare, doamna din barul de lângă, vânzătorul de la loterie etc. Peste tot unde am mers, mi-am creat practic Parța mea, pe un perimetru de câteva străzi bune.
In Restaurant Mar plaça del Mar
A venit criza, prețurile au explodat și un apartament pe care plăteam 850 euro pe lună a ajuns 1400, cât era tot salariul meu. E adevărat, mai aveam și bacșișul de ospătar, iar mâncarea nu mă costa, pentru o aveam gratis la locul de muncă. Dar nu era comod. Din plin centrul Barcelonei, am ajuns să locuiesc la 7 stații de metrou. Un duplex de 50 mp, frumos, cochet, dar de la care nu mai vedeam Sagrada Familia. Și pe care plăteam o grămadă de bani. Curând virusul din China a ajuns la Madrid, apoi în Barcelona și uite așa ne-am trezit închiși în case, primind 70% din salariu, dar plătind facturi întregi. Deodată fără comisioane, obligat să mănânc acasă, economiile mele s-au dus rapid. Și uite așa, într-o zi am decis să mă întorc lângă familia mea, măcar pentru un timp. Poate tot destinul. La 20 de ani am ajuns la Barcelona, după 20 de ani, în 2020, am decis să mă întorc.
Nu știu cum, dar mi-am făcut curaj și așa cum lăsasem totul odată în urmă și am plecat în necunoscut, acum am făcut la fel, dar cale întoarsă. Mi-a fost foarte greu, de fiecare dată. Simți că-ți smulgi rădăcinile. Așa cum odată, când am ajuns la Barcelona, mă liniștea gândul că oricând mă pot întoarce, la fel mă gândesc și acum, că oricând mă pot întoarce în Spania dacă doresc. De ani de zile, de câte ori îmi era greu, tot spuneam că mă întorc și nu o făcusem niciodată. De data asta, nu mă mai credea nimeni. Chiar și acum îmi mărturisesc prietenii spanioli că încă nu le vine să creadă că am plecat de-adevăratelea.
Întors acasă, m-am hotărât să urmez școala de meserii și să-mi împlinesc visul de a fi cofetar. La anul voi primi și diploma recunoscută în UE. Între timp îmi ajut mama pe post de auxiliar și ne dedicăm timpul și efortul realizării prăjturilor la comandă. Ne merge foarte bine, nu ne putem plânge.
Restaurant Avinyo 10, cu cliente din Italia, 2018
Sper ca peste încă 20 de ani, dacă vă mai scriu, să vă pot spune că am o cofetărie mică la Parța, că sunt sănătos și am încă lângă mine persoanele dragi. Că nepotul își aduce iubita la cofetărie la o savarină și că toate, puse cap la cap, au meritat. Am cunoscut oameni din toate colțurile lumii, am avut experiențe minunate, mi-am făcut prieteni extraordinari, am învățat atâtea lucruri noi, chiar și o limbă care a ajuns să-mi fie ca cea maternă. Și totuși, dacă prin absurd m-aș întoarce în timp, poate că aș prefera să fac un an de armată…”
Mai multe despre Ovidiu, despre casa lui, grădina, Parța, Timișoara, meleagurile și obiceiurile românești dragi, aflați de pe canalul lui de youtube, făcut special pentru amicii barcelonezi.
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments
1 Responses to “Ovidiu Cădărean, după 20 de ani la Barcelona: „Peste tot mi-am creat Parța mea””
Impresionanta piveste de viată, din care am inteles, dupa fraza finala: fie painea cat de rea, tot mai buna-n tara mea”, ar fi facut armata si viata lui s-ar fi derulat in tara….sau nu