Petrecere de Crăciun pe meleaguri olandeze

Că tot se apropie Sărbătorile de iarnă, m-am gândit să vă delectez cu o petrecere de Crăciun și tradiții gastronomice pe meleaguri olandeze.

foto: Pexels

În Olanda, Sărbătorilor de Crăciun nu li se dă o prea mare importanță. După ce pleacă Sinterklaas (Moș Nicolae) cu vaporul și „pieții” după el, se lasă așa, o mică liniște. A doua zi se împodobește bradul de Crăciun. Am fost tare uimită să văd bradul în casele oamenilor, încă de pe 6-7 decembrie. Lumea cumpără cadouri, dar să nu credeți că se agită foarte mult. Așa, câteva atenții. Nu se fac mese peste mese îmbelșugate, pline cu de toate. A, ba da – pregătiri facem doar noi, românii, rușii și polonezii – ăștia mai estici.

Și cum spuneam, îmi plac sărbătorile de iarna. Sunt frumoase și pline de sclipici, cu mesele pline, ca la mama acasă. Sarmale, drob, tobă, pârjoluțe, salată de boeuf, prăjitură „albă ca zăpada”, „negresă” și câte și mai câte. Mănânci până plesnești, la toate mesele la care te așezi. Doar că nu aici, în Olanda. Pentru că aici nu e ca la mama acasă…

Tortul de foie gras

Într-un an, am fost invitați să sărbătorim Crăciunul la niște prieteni de bridge, de-ai soțului, englezi stabiliți în Olanda. Locuiau undeva la casă, într-un oraș mai mic. Și bineînțeles, eu emoționată, ca deh, erau persoane mai alese, mă gătesc, ca o adevărată doamnă. Gătesc și soțul și plecăm mândri la petrecere. Nemâncați. Că știu că așa se face la noi, la români. Trebuie să mergi nemâncat, ca să ai loc în burtică, să guști din tot ce ți se pune în față. Altfel, jignești gazda.

Am cumpărat o sticla de vin bună pentru domnul și flori pentru doamna. Ajungem la timp, toată lumea deja era acolo, în jur de 50 de invitați. Se ciocneau pahare, se vorbea în bisericuțe mici formate, lumea se simțea bine. Bem și noi. Dar unde e mâncarea? Că bei cât bei, dar trebuie să și mănânci. Muream de curiozitate să văd preparatele tradiționale olandeze. Dar și de foame. Doar că bucatele de Crăciun, ioc! Mie începuseră să-mi chioraie mațele, mă și amețisem. La petrecere mai erau și niște prieteni români. La fel nemâncați. Am început să facem glumițe. La un moment dat, vine soțul și ne zice. „Băi, am găsit ceva pe o măsuță. Arată a tort, rozaliu. Dar miroase a pate de ficat. Haideți să vedem ce e?” Și ne îndreptăm rapid spre măsuță. Printre invitați, pahare, zâmbete și amabilități, cu gândul să nu ne-o ia cineva înainte. Ajung la chestia aia tort-pate și bag un deget. Victorioasă, strig că e de mâncat. Scotocim prin bucătărie și găsim niște pâine-baghete, pe care le rupem strămoșește și dăm dracului toată eticheta, mâncând ca niște hulpavi. Bun pateul. Așa mai vii de acasă. L-am mâncat pe tot, în patru români. Cu burțile plinuțe – că nu pot spune pline, că aia n-a fost mâncare, ne-am așezat pe o canapea și râdeam pe înfundate când cineva întreba de pateul de foie gras. Pe măsuța din fața canapelei, frumos aranjate, tronau farfurioare cu biscuiței minibrezel, fistic, alune și clipsuri. Le-am mâncat și pe alea. printre discuții despre viață și eternitate. Normal, ca de Crăciun. Doamne și cât mă pregătisem pentru petrecerea aia! Fiecare cu tradițiile lui.

lorena