Petru Hadârcă, directorul Teatrului Naţional din Chişinău: „Somnul memoriei naște monștrii politici actuali”

„Dosarele Siberiei”, un spectacol răvășitor, unul dintre spectacolele cu care Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a venit în turneu în România, între 20-26 ianuarie. Cutremurător prin poveștile de viață – poate de moarte ar fi mai potrivit spus, dar și foarte foarte frumos ca spectacol de teatru. Recunosc, mi-a depășit așteptările, eu temându-mă că pe tema aceasta nu s-ar putea înscena decât un spectacol respingător prin gradul insuportabil de suferință și de atrocitate. Ei bine, nu, am fost extrem de impresionată să văd o reprezentație nu doar intensă, ci și frumoasă, chiar poetică pe alocuri. O adevărată sublimare artistică a faptelor istorice.

Petru Hadârca interviu Dosarele Siberiei

Stăm de vorbă cu directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, Petru Hadârcă, nu doar regizorul, ci și coautor al textului dramatic.

Irina Dimiu: Ce anume v-a îndemnat să scrieți și să montați acest text? Doar faptul că, fiind din comuna Sângerei, ați cunoscut familii sfâșiate de deportarea celor dragi sau chiar în familia dv au existat asemenea cazuri?

Petru Hadârcă: În anii copilăriei și tinereții n-am știut nimic despre deportări și GULAG, era o temă tabu. Despre deportările din Sângerei am aflat foarte târziu, după facultate, în anii `90, când a luat amploare mișcarea de Renașterea Națională din Republica Moldova, după declararea independenței, atunci când unii oameni au prins curaj și au îndrăznit să vorbească. Cred că mă apropiam de 30 de ani când am citit Arhipelagul GULAG de Aleksandr Soljenițân. A fost un șoc. După aceea am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, și am descoperit treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionieri și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și Partidului, trăiau atâția oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină mamele și tații, părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștiență înflăcărată. Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei și siguranței, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând, ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor martorilor oculari ai acelor timpuri a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Este adevărat că atunci această temă era tabu.

Irina Dimiu: Vreți să spuneți că aveți această idee de vreo douăzeci de ani cel puțin?

Petru Hadârcă: Da, cu siguranță. Am mai spus-o și cu alte ocazii că ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet, memoria noastră este o zonă de reflecție și de creație la care revin constant pe parcursul ultimilor zece ani, cel puțin. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în GULAG este o temă la care am lucrat, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București și la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Dosarele Siberiei scenă din spectacol

“Dosarele Siberiei”, scenă din spectacol

Irina Dimiu: A fost dificil să obțineți aprobarea autorităților pentru această montare?

Petru Hadârcă: Deocamdată, până în momentul de față, am avut deplina libertate de creație, deci nu am cerut de la nimeni aprobări. Politica repertorială o decidem în cadrul Consiliului Artistic al teatrului.

Irina Dimiu: Tema aceasta a dezrădăcinării, a deportării oamenilor nevinovați în cumplita Siberie preocupă și tineretul din Republica Moldova? Suferința este respingătoare, nu? La noi, tineretul este interesat doar de distracție.

Petru Hadârcă: Nu sunt de acord cu această formulă „suferința este respingătoare” – suferința este dureroasă, suferința este traumatizantă și atunci organismul uman recurge la mecanisme de apărare, unii le conștientizează, alții nu. Este adevărat că suferința ne scoate din zona de confort, este adevărat că mulți consideră că uitarea ar fi leacul cel mai bun. Nu sunt psiholog, dar cred că o traumă refulată, ascunsă, este ca un butoi cu pulbere atât pentru sănătatea psihică a fiecărei persoane, cât și pentru mentalul colectiv. Am convingerea că somnul conștiinței istorice, somnul memoriei naște monștrii politici actuali. Spre surprinderea noastră, la Chișinău, vin foarte mulți tineri la acest spectacol. Mulți dintre ei ne mărturisesc că au avut bunici sau rude deportate. Mulți dintre spectatori ne mărturisesc că sunt născuți în Siberia.

Interviu cu Petru Hadârca, directorul Teatrului Naţional din Chişinău

“Dosarele Siberiei”, scenă din spectacol

Irina Dimiu: Vă animă convingerea că patria noastră este limba română. În ce măsură v-a permis contextual politic să și acționați în conformitate cu această convingere?

Petru Hadârcă: Da, pot afirma cu toată convingerea, noi, eu cel puțin, și cred că mulți din generația mea ar subscrie, suntem produsul, creația limbii române. Noi ne-am format, ne-am modelat ca personalități descoperind bogăția limbii române, dorindu-ne cu ardoare s-o vorbim fluent și corect. Dacă pentru românii de la vest de Prut, această frază este doar un citat sau un subiect de bacalaureat, pentru noi a fost înfăptuire, adică limba română și-a exercitat puterea și energia de a crea caractere, oameni. Am acționat cu această convingere din momentul în care am înțeles acest lucru, adică când m-am îndrăgostit de frumusețea limbii materne, pe care la școală o numeam moldovenească, iar la Moscova, prin intelectualii-cărturari și prin carte, am descoperit că este limba română. Imediat după facultate, în anii `90, am realizat primele fragmente din Caragiale la Televiziunea din Moldova. Iar astăzi, după cum vedeți suntem la cea de a VII-ea ediție a proiectului „Teatru românesc la București, Chișinău, Iași”. Iar în toamnă pregătim ediția a VI-a a Reuniunii Teatrelor Naționale românești la Chișinău.

Irina Dimiu: Se mai fotografiază însurățeii la statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău?

Petru Hadârcă: Înțeleg ironia din această întrebare, dar sper să nu ajungem să întrebați „Se mai fotografiază însurățeii la statuia lui Lenin din Chișinău?”!

foto: Teatrul Naţional din Chişinău

Irina Dimiu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.