Pictoriță la Washington: „Cel mai mult îmi plac oamenii”

Andreia Gliga este pictoriță și profesoară de arte în Washington DC, cel mai scump oraș din SUA. După 17 ani de experiență americană, Andreia spune că aici îi plac oamenii și atitudinea lor, că legile se respectă și există decență în toate: „Această țară te întâmpină cu un călduros, prietenos și zâmbitor Bine ați venit la muncă!”

A plecat de la Suceava la New York în 1998, „la modul cel mai romantic”, cum spune ea, prin căsătoria cu un român care trăia de mai mulți ani în SUA. Astăzi este profesoară de arte și pictează. A avut 4 expoziții personale în SUA, două în Washington DC, una în Maryland și una în Virginia și două în București, una personală și una colectivă. Se poate trăi din artă în SUA? Andreia răspunde la această întrebare și la încă multe altele în povestea ce urmează:

Am știut dintotdeauna că voi trăi undeva departe

Am plecat la modul cel mai simplu și romantic – m-am căsătorit! Am ajuns in New York pe 27 iulie 1998. Soțul meu, tot român, este aici de peste 25 de ani. De când mă știu am avut sentimentul că voi trăi undeva departe și că voi avea două fete. Știam, pur și simplu. Nu știu de ce cu atâta siguranță. Îmi amintesc de un moment când aveam vreo 10 ani, eram în curtea bunicilor, de la Voroneț, unde veniseră în vizită nepoatele surorii bunicii mele, născute la Aman, în Iordania. Bunica lor încă plângea plecarea fiicei în străinătate și eu mă gandeam: „Oare ce va face mama când eu voi trăi în America?”…

În 2012, în Times Square, NY, la expoziția care a cuprins lucrări selectate ale artiștilor din întreaga lume, expuse pe panouri publicitare uriașe

Pe display, lucrarea Andreii Gliga expusă în Times Square, NY (2012)

Prima impresie

Prima impresie a fost cumva ciudată, mirosea altfel… nu mai bine, nici mai rău, doar altfel. Oamenii erau extrem de prietenoși, nu exista unul să nu mă salute. Eu eram venită dintr-o societate unde nu e cazul să te obosești cu salutatul dacă nu cunoști… Dintr-o societate în care ți se pare dubios dacă cineva îți zâmbește și te mai și salută, adică face un efort. Acum povestesc despre lucruri aparent mărunte, un salut, un zâmbet, o privire caldă, o vorbă nerăstită oriunde, în locuri comune, la magazine alimentare, în parc, la școală, la teatru, pe stradă.

Mie mi-a plăcut dintotdeauna engleza, am fost de la început aici ca peștele în apă. Marea majoritate a populației este pozitivă cu imigranții. Toți sunt sau au descins din imigranți (mai puțin adevărații indieni americani). Nu este o mare problemă, imigranții sunt în mare parte foarte educați (partea pozitivă a administrației americane este că știu să atragă intelectualii altor țări).

Selfie cu Al Pacino după un spectacol la New York

Cel mai mult îmi plac oamenii

În primii ani m-a șocat atitudinea celor din teatrul la care am lucrat chiar de la început – Stanislavsky Theatre Studio, actualul Synetic. Eram toți parte din ceva, eram o echipă, dacă cineva trebuia ajutat, îl ajutau toți, se muncea extrem de mult și greu, de la 9 dimineața până dupa 10 seara, după spectacol. Aveam o pauză de jumătate de oră. Atât. Ce atmosferă, ce oameni, ce spectacole! Am participat la tot, lumini, costume, muzică, vânzare bilete. Într-un spectacol aveam 4 roluri, a fost o nebunie frumoasă acea experiență, munceam pe principiul „suntem o echipă și doar așa putem da ce e mai bun în noi”!

Sunt oameni care stau în picioare 8 ore pe zi, care au probleme mari și salarii de mizerie, dar care, totuși, nu-și varsă amarul pe ceilalți!

Cel mai mult aici îmi plac oamenii și atitudinea lor. Această țară te întâmpină cu un călduros, prietenos și zâmbitor: „Bine ați venit la muncă!” Aici se muncește din greu, se pleacă la 7 dimineața (poate și mai devreme, în funcție de câte mile are de condus fiecare și pe ce autostradă). Uneori durează peste o oră să ajungi la serviciu. Munca se termină pe la 6 sau 7 și îți ia încă o oră să ajungi înapoi acasă. Unii au și câte două servicii. Sunt oameni care stau în picioare 8 ore pe zi, care au probleme mari și salarii de mizerie, dar care, totuși, nu-și varsă amarul pe ceilalți!

După 11 septembrie, viața n-a mai fost aceeași

Ca în orice țară de pe glob, USA are și rele, dar și multe bune. Important este că legile se aplică și că există decență în toate. După 11 sepembrie 2001, viața așa cum o știam aici, s-a schimbat. A apărut frica, o frică pe care majoritatea populației care își vedea de viața de zi cu zi, muncind din greu și bucurându-se de roadele muncii într-un mod foarte relaxat, nu o cunoștea.

Washington DC a fost votat cel mai scump oraș din SUA. Aici oamenii se mută în funcție de școli, cu cât școala este mai bună (are scorul mai mare ) cu atât casele și chiriile sunt mai mari. O casă decentă într-o suburbie este în jur de 2 500$ pe lună, iar mulți nici nu câștigă atâta.

Washington DC nu este într-un stat de sine stătător, ci un centru politico-administrativ aflat la granița dintre două state și cuprins în ele: Maryland și Virginia (pe hartă apare sub forma unui romb) de unde și denumirea generică DMV. Cei care locuiesc în jurul Washingtonului, fie in Virginia (așa cum stau eu) fie în Maryland, majoritatea încearcă să locuiască la casă, puțin mai departe de centru. De aici drama condusului într-un trafic nebun și banii duși pe benzina in fiecare zi. Aici a conduce o mașină – două de familie – este o necesitate absolută, nu te poți porni nicăieri pe jos. De aici și coșmarul traficului de fiecare zi. Unii pleacă de acasă la 5 dimineața în speranța de a evita traficul.

Cu sora mea, Raluca Ungureanu, artistă și ea (tocmai a devenit doctor în arte)

Dor de România

Am două fete cucuiete, cu multe talente pe care le prețuiesc deopotrivă, chiar și atunci când unul este talentul de a vorbi în continuu J Am ajuns cu ele în Romania prima oară după 13 ani, timp în care am primit în schimb vizite de la mama, sora, soacra, o prietena bună. De-atunci venim în România în fiecare an și stăm câte 2 luni. Și da, vreau să mă întorc acolo, când mai cresc fetele. Îmi este dor de Romania, mereu îmi va fi, nimic nu se compară cu firul de iarbă sau o floricică salbatică de la Voroneț, toți munții și toate canioanele și toate râurile de aici pălesc în fața unui brad veșnic verde de acolo.

Pictez când pot și îmi fac timp, nu pentru că trebuie, ci pentru că nu pot altfel…

Sunt profesoară de artă pentru copii de la 5 la 13 ani, cărora le predau pictură, desen, lut, crafts, mozaic, încorporez tot ce mi se pare mie artistic si deschizator de ochi și suflet! E posibil ca în această țară să se trăiască din artă? E posibil – cei mai norocoși cu vânzarea și reclama, poate. Sau clasicii în viață 😛

Am avut 4 expoziții personale în SUA, două în Washington DC, una în Maryland și una în Virginia și două în București, una personală și una colectivă. Am și vândut, le-am dat cu destul de puțin, dar nu prețul a fost important, ci fericirea pe care am simțit-o când ceilalți îmi povesteau fericiți că intră în casă după o zi de muncă și li se luminează fața privindu-mi culorile.

Pictez când pot și îmi fac timp, nu pentru că trebuie, ci pentru ca nu pot altfel. Am suferit toată vara fără să pot picta, am avut 10 săptămâni de muncă non-stop, am muncit de luni până luni, plecam înainte de 7 dimineața și ajungeam uneori la 9 seara acasă. Am avut „summer camp” plus orele mele obișnuite la școală la care cursurile continuă și vara. Abia acum am puțin timp liber să mă organizez și abia aștept sa pictez, nu mai pot!

Abia aștept să pictez, nu mai pot!

Am un stil sălbatic. Nu-l pot denumi, nu-i pot găsi o formulare, adevărul este că încă nu mi-am găsit un stil, nici nu știu dacă aș vrea să am unul, sunt în căutare, nu conteaza dacă-l găsesc, contează drumul. Abia aștept să încep lucrul la o nouă expoziție!…

Foto: arhivă Andreia Gliga