Din prea multă pasiune poți ajunge la suferințe grele, fie că vin din dragoste, muncă până la epuizare sau din sacrificiul pentru artă. Maria Florea le-a încercat pe toate și din fiecare a învățat câte ceva și a ieșit mai puternică. Astăzi trăiește în Toscana visurilor, a avut 3 expoziții personale, scrie și ilustrează cărți și plănuiește o lansare în designul vestimentar: „Orice este posibil, e îndeajuns să nu uiți ce îți dorești”…
Maria Florea locuiește în frumoasa regiune toscană, într-un orășel în apropiere de Florența și este ceea ce se cheamă un artist. A studiat „Ceramica” la Universitatea de Arte George Enescu din Iași și a fost selecționată pentru o bursă la Academia de Belle Arte G.B. Cignarolli, din Verona, unde a studiat în 2010-2011. În Italia a avut 3 expoziții personale la Muzeul de Artă Sacră San Francesco din Greve: una de pictură acrilică, în mai 2014, „Apocalipsa dinaintea începutului”, una de design vestimentar în octombrie 2014 – „Firul care ne leagă”, iar a treia, în această toamnă, de fotografie digitală și sculptură ceramică, cu titlul „Dincolo de vis”. „Nu exclud o expoziție în România, dar deocamdată nu este pe lista mea de proiecte. Poate ceva mai reactiv, gen prezentare de modă, asta m-ar încânta la maxim!” Maria Florea scrie versuri și ilustrează cărți de colorat pentru copii, se ocupă de creația vestimentară și designul de tricotaje handmade, cu care a realizat un album de prezentare și un site. În România era învățătoare, în Italia e un artist care încă își caută stilul și maturitatea artistică, pe un drum întortocheat și presărat cu obstacole și impulsuri pline de avânt. I-am lăsat libertatea să povestească după inspirație și Maria a scris o poveste savuroasă, pe alocuri glumeață, alteori serioasă, ca în filme. Sau ca în viață:
Era un incendiu pe câteva hectare și eu ardeam în mijlocul lui
Pentru iubirile cu năbădăi nu este decât o soluție: să le trăiești cu pasiune excluzând realitatea, să te arunci cu capul înainte chiar și înspre direcția asfalt. Cam așa am fost și eu, pe la 30 de ani, când mi se topeau pantofiorii de cât mă ardeau tălpile și alte părți ale corpului să plec după iubitul meu cu ochi albaștri ca cerul, tocmai în Italia, la Torino. Zis și făcut. Am luat un an sabatic de la serviciu, am plătit o groază de bani pentru viză, că nu mai văzusem eu atâtea parale la un loc în toată viața mea și țop în tren, la cușetă, gândind că astfel dau mai mult impresia de turistă romantică și că, dacă merge mai încet, sunt mai în siguranță.
Cui îi păsa că lăsam în urmă cariera de învățătoare cu toate gradele și facultatea de institutori la care abia intrasem? Că mama plângea că nu mai avea cui să îi pregătească micul dejun și de la cine să audă povestioare hazlii despre elevii mei… Focul era un incendiu pe câteva hectare de păduri, în mine și pe mine!
Trebuia să schimb trenul la Veneția-Mestre și tot acolo mă aștepta iubi-lubi. Mai să-l pierd, mai-mai să uit să cobor. Dar ce mai știam eu?.. Mai eram eu?… Mă ajutară controlorii, mă anunțară că am ajuns, altfel orbecăiam prin depou. Pe peron, ca în Tolstoi: el, înalt subțirel și cu ochii atât de albaștri și plânși de emoție că nu vin.Trenul avea o întârziere de 5 minute, timp în care un îndrăgostit turbat reușește să vizioneze cele trei filme “Scream”. Locomotiva a chiuit ca un flăcău obraznic, gara ne-a înfășurat pudică în vălătuci de fum – nu era fum, era abur, sau poate nici măcar, în timp ce noi ne sărutam mult pentru că mai aveam de așteptat o oră până la celălalt tren. Și ne-am mai săruta și acum, dacă n-ar fi fiecare pe la casa cui ne are. The End.
De la extaz la realitate
Am ajuns în Italia în decembrie 2000, când totul era minunat, eram o femeie îndrăgostită, venisem pentru iubire și totul era roz. Am ajuns la Torino, un oraș extraordinar de frumos, luminos, cu o arhitectură aerisită, ordonat, cu autobuze și tramvaie libere și încăpătoare. Am intrat ca în poveste în magia Crăciunului și a Revelionului, cu focuri de artificii, oameni veseli adunați în piețe, cu șampanie și concerte – totul era atât de diferit de Iașiul pe care îl lăsasem în urmă. Mai târziu, când a trebuit să și ies din casă, să încep să vorbesc, să cumpăr, să relaționez cu oamenii locului și să câștig chiar banii mei, nu a mai fost chiar poetic. Știam italiana pentru că îmi plăcuse dintotdeauna, văzusem la televizor seriale italienești („Edera”, „La piovra”), festivalul de muzică pentru copii „Zecchino d’oro”, iar eu învăț foarte ușor limbi străine. Studiasem cu plăcere engleza și franceza. Dar trebuia să merg la muncă și nu interesa pe nimeni cine eram și ce făcusem înainte. Am lucrat pe unde am găsit: îngrijire bătrâni, baby sitting, am muncit la un bar și la măicuțe. Mi-a fost greu, a trebuit să mă redimensionez, să îi înțeleg, să mă adaptez, mi se părea atunci că îmi cer altceva decât eram eu pregătită să realizez, mai ales că veneam din învățământ și de când mă știu am fost cu nasul în cărți și nicidecum atentă la cei din jurul meu. În 2011 am obținut cetățenia italiană și am fost atât de mândră, ca de o adevărată victorie. Am putut să mă înscriu la studii și timp de un an am urmat un curs de calificare de operator socio-sanitar. Practica am făcut-o în spital, la secția de bătrâni, într-un grup de copii cu sindrom Down și în asistența socială, pe teritoriu. Terminat, examen, note. Terminam și școala de șoferi la 35 de ani, că aveam nevoie de transport la ore trăsnite, fără autobuze. Cererea la forțele de muncă a înaintat-o deja școala profesională. M-au chemat la colocviu de a doua zi. Am muncit în continuu, chiar și câte două ture, pentru că nu era personal suficient. Am muncit până mi-am extenuat corpul, până nu a mai rămas nici o dorință de viață. Munceam ca prostul, cum se spune pe la noi și nu înțelegeam de ce. Ajunsesem la punctul terminus. Prea multă pasiune.
Creație digitală Maria Florea
Străini în Italia
Românii nu sunt etichetați negativ în Italia. Rasismul exprimat în orice formă este pedepsit prin lege aici. Nu am observat până acum și nici nu am simțit rasism. Poate uneori bătrânii italieni ar fi mai predispuși să ne trimită de unde am venit, însă tinerii sunt foarte deschiși și relaxați, chiar interesați de cultura, de tradițiile românești, ascultă cu interes povestirile despre România, iar eu una, nu am tendința de a șoca sau polemiza cu cei care vor să știe mai multe. Povestesc tot timpul ceea ce mi-a rămas și mie în suflet. În marea majoritate românii sunt muncitori, familiști și strângători. Ca tot omul. Oricum ar fi sau s-ar povesti, eu nu am auzit de nici o nație persecutată în Italia.
Și musulmani sunt foarte mulți aici. Sunt oameni care se descurcă, liniștiți, atenți, politicoși, pașnici. Am și lucrat cu ei, vin și acum destul de des în contact cu ei. Bărbații sunt cei care ies la muncă, femeile sunt casnice, cresc copiii și vorbesc sau mai mult nu vorbesc italiana. Cât despre valul migrator, italienii sunt foarte empatici la suferință. Se implică activ în sprijinul lor dându-le apartamente și câte o sumă zilnică- dacă nu mă înșel, de 35 de euro, pentru a nu fi tentați să facă nelegiuiri. Așa sunt ei, nu pot lăsa nimic la întâmplare, în nepăsare.
Eu știu să pictez, nu să vând
Am pictat foarte mult, am experimentat culori și tehnici pentru a înțelege ce îmi place sau mă exprimă mai bine, am avut expoziții, dar fără finalitate financiară. Eu nu știu să vând. Trebuie să ai capacitatea de a vinde sau un galerist bun. Pentru a face expoziții în afara orășelului, în puncte de mare interes, ca Florența, trebuie să participi la expoziții colective destul de scumpe sau să atragi atenția prin ceva cu adevărat deosebit, iar eu nu mă consider încă matură artistic. Eu mă și pierd în „unul pe față, unu pe dos”. Dacă te apuci de pictură, păi numai asta trebuie să faci, să experimentezi, să studiezi în continuu, nu o joacă. Curatorii sunt doxă de informație de critică de artă și dacă îți mai și trece prin cap să copiezi o temă sau o tehnică de-a cuiva cunoscut, te-ai ars. La mine e o autocenzură drastică. Am avut norocul să fiu selecționată pentru bursa de studii la Accademia de Belle Arti „G.B. Cignarolli” din Verona în 2010/2011 și am văzut și simțit pe pielea mea diferența dintre băgăjelul de acasă și ce se studiază și ce se așteaptă în Italia de la arta contemporană. Încă mă „decojesc” căutând sensul meu, stilul meu. Până să ai curaj să te afirmi cu tărie trebuie să simți o mare siguranță. Și da, se poate trăi din artă, dar trebuie să fii descoperit de către cineva expert, care se ocupă cu imaginea ta, publicitatea și marketing-ul. Sunt mulți artiști care vor să se afirme, dar singur e greu să răzbați, dacă nu chiar imposibil.
Micile „beneficiare” ale cărților Mariei Florea au cerut scriitoarei continuarea poveștilor! – „A fost cea mai mare bucurie a mea..”, spune autoarea
Expozițiile personale – focurile iadului
Când încep să te intereseze expozițiile, este pentru că lucrurile pe care le vezi expuse în sălile vaste și luminate cu neoane sunt altfel decât ce ai tu în casă, în coșmelie, în ogradă, pentru că artistul îți vine prezentat ca un altfel de om, cu o poveste fabuloasă, ca un Harap-alb, El, creatorul, are har, aureolă, e Dumnezeu pe pămant, are o viață boemă, modele, desene, nopți nedormite căutând cu înfrigurare stilul, culoarea, forma. Folosesc masculinul? Există și o explicație pe care eu nu am luat-o în considerație atunci când am decis că vreau și eu să fiu artistă. La prima treaptă. Tatăl meu era tâmplar, om cu picioarele pe pământ. „Artistul e muritor de foame! Las’ că pictezi tu în timpul liber, vei fi învățătoare sau doctoriță, că văd că tot pui păpușile în rând și le vorbești cu limba pe moațe și le împungi cu creionul, ca la injecții. Așa-i că-ți plac copiii?” Eu habar n-aveam ce și cum e cu copiii, însă știam sigur că nu vreau să mor de foame și că nici de-adevăratelea nu vreau să văd bube, puroi și sânge. Învățătoare. Și mi-au sărit fulgii în Liceul Pedagogic Iași. Că se făcea carte și ieșeai exact ce scria pe certificatul de absolvire.
A murit tata, săracul, tocmai când mai aveam un an până la terminarea liceului și nu a mai apucat să mă vadă cu salariul meu. Eu am făcut ce am făcut și după ce am luat decizia să mă întorc în România, prin 2008, m-am hotărat să devin artistă. Se intra relativ ușor la Universitatea de arte. Se schimbaseră vremurile, în favorea mea, de asta dată. Nu vreau să demitizez artistul, nu am cum. Da, este un creator în atelierul lui, dar vă garantez că e un calvar să trăiești zi de zi cu o astfel de categorie, pe cuvântul meu de pionier.
Spui expoziții personale, spui focurile iadului, iar eu mi le doream ca pe nu-ș ce. Prima dată cât ai mentalitate de elev supus, participi la colective, să te obișnuiești cu atmosfera, să vezi cum iau premii veteranii, să îți dorești să fii remarcat și tu, să te tot holbezi și să nu înțelegi de ce a luat premiu și nu vei înțelege – novice, clar! – să tot strici și să refaci, ca mine, o bilă de lut, la secția de sculptură, timp de un semestru, să mori de frig, să te murdărești, să tremuri pentru note aruncate ca o bucată de mămăligă rece de la alți artiști care au ajuns să predea pentru că suna bine titlul de profesor și cum se intră ușor la Facultate, așa se obține și calificarea de profesor. Pentru mine nu a fost deloc frumoasă studenția. Artiștii iubesc și urăsc cu aceeași pasiune și e clar că nu se iubesc între ei. Treaba lor.
„Suntem făcuți din energie și căutam armonie!”, spune Maria. Lucrare expusă la „Il genio del luogo”, expoziție colectivă organizată anul trecut în octombrie, de Asociatia culturală Amici di Panzano.
Pe drumul spre vernisaj, 3 mai 2014
Ca într-un film de suspans
Îmi place să lucrez orice. M-am înțeles ca o mare iubitoare a valului de inspirație personală, care nu se știe niciodată când vine și cât ține, așa că m-am înarmat cu foarte multe „instrumente” necesare oricărui tip de val: culori de orice tip, creioane, pixuri, tipuri de hârtie, fire de lânâ naturală sau fantezii acrilice, diferite tipuri de lut, softuri pentru scris sau desenat, și atunci când simt că vreau și pot să exprim ceva plăcut, mă arunc, fără nici o urmă de ezitare. Nu e nimic voit, programat cu sânge rece, e doar pentru că așa am simțit atunci și nu știu cât va ține, așa că intru în lumea creativității uitând chiar și să respir. Mă dedic trup și suflet. E mai greu cu programul, cu cerințele celorlalți, cu orele meselor sau cu lumina zilei – metaforic vorbind, ies ca o nălucă din corp și mă reîntorc, posibil, mai pornită și mai curioasă, să văd cum și unde ajung, pentru că nici eu nu știu, zău, ce poate fi dincolo de ceea ce tocmai văd. E ca un film de suspans. Ceea ce fac eu nu se găsește în magazine: simetria, armonia imediat înțeleasă, e ceva mai complicat. Dacă mi s-a părut mie că știu să scriu sau am fost solicitată să scriu, am pus la bătaie toate cunoștintele mele de-o viață pentru a crea o poveste. Eu mă simt bine când fac ceva pentru că vreau să fac, pentru că vreau să încerc să văd care sunt puterile mele, capacitățile mele și apoi limitele pe care vreau cu încăpățânare să le depășesc. De asta și experimentez atât de multe. Tot timpul mă gândesc cum să fac să fie ceva ce nu s-a mai văzut, greu de înțeles la prima privire sau citire, metaforic, umblu printre culori și linii, printre lâneturi, printre gânduri, disimulez mult.
De ce nu faci tu, Măriucă, un pulover care să țină cald?…
Toată lumea mă întreabă care e sursa mea de inspirație, pentru că vrea să înțeleagă imediat ceea ce eu, ca artist, nu știu dacă am înțeles încă. Îmi place foarte mult ideea de a face ce vreau, dar nu neapărat pentru că sunt lăsată, pentru că eu chiar am la dispoziție o libertate de neconceput pentru majoritatea, ci pentru că în tot ceea ce scriu sau realizez, până și ațele, nu trebuie să stea așa cum ar trebui să stea, deci totul trebuie să fie „altfel”. Chiar mama mea îmi spune adesea: „De ce nu faci tu, Măriucă, un pulover care să țină cald?” Pornind de la ideea „de ce nu faci tu mai bine așa” mi se pare o limitare care nu își are locul în arta mea. Sursa mea de inspirație probabil este natura. M-am regăsit în culorile naturii, formele ei. Doar de dragul mamei și al celor apropiați am dat în „figurativ”, și de a fi o țârucă înțeleasă și de alții, nu de tot, ci doar puțin, cât să le stârnesc curiozitatea: rândurile de livezi și vii, coroanele copacilor, așezarea păsărilor pe linia de telegraf, frunzele pe ram, spirala mugurilor de ferigă, lucrurile pe care nu le conștientizezi imediat, dar care rămân imprimate pe retină. Trecând prin natură mă molipsesc de ea, absorb. Minunile naturii mă străbat, apoi eu le redau cu mâinile, ușurel cât să nu le distrug. Probabil că mi-am propus în inconștient să fiu liberă ca natura. Ar fi chiar magistral să reușesc să fiu liberă ca natura, din moment ce sunt o ființă umană, cu picioarele pe pământ, nolens-volens într-un sistem de reguli. E greu, dar am o plăcere extraordinară să le încalc în felul meu, în arta mea, fără să fac rău nimănui.
Orice este posibil, e îndeajuns să nu uiți ce îți dorești
Am în plan cărți care așteaptă lumina tiparului și câteva prezentări de modă, care necesită foarte multă energie și organizare. În viitorul apropiat, chiar peste câteva zile, voi veni în România la lansarea, în cadrul evenimentului „Joia Junimii”, a cărții de poezie la care am colaborat cu ilustrația, „Himerele începutului și himerele sfârșitului”, de Cristina Chiprian. Vara aceasta am fost inspirată să scriu și să ilustrez două cărți de poezie pentru copii ,pe care le voi lansa la Iași spre sfârșitul lunii octombrie. Orice este posibil, e îndeajuns să nu uiți ce îți dorești.
Foto: arhiva Mariei Florea
- Magia cristalelor naturale în Anul Șarpelui de lemn - January 23, 2025
- Psoriazisul se agravează iarna? Cauze și remedii - January 23, 2025
- Colorare profesională a părului la prețuri avantajoase, tot anul - January 22, 2025
Comments