5 lucruri care pretindem că ne plac

Căutăm autenticul, dar sfârșim prin a ne minți pe noi înșine. Adesea pretindem că ne plac lucruri pe care le urâm sau care ne sunt indiferente doar ca să fim apreciați, iubiți, admirați, promovați, adulați…

1. Adevărul

Oamenii sunt considerați adesea brutali și grosolani atunci când sunt sinceri, pentru că nimănui nu-i place adevărul „spus verde-n față”, dacă acesta e jenant sau dezagreabil. Unele adevăruri sunt greu de înghițit. Oamenii pretind că îi admiră pe cei care spun adevărul, dar de fapt îi detestă sau disprețuiesc.

lucruri care pretindem ca ne plac

Știi și tu că ai luat 5 kg sau că noua tunsoare îți stă oribil, ai și tu oglindă. Doar că n-ai niciun chef să auzi asta, nici măcar de la prieteni. „Îți place părul meu?” nu e o întrebare care așteaptă variante negative de răspuns, deși pretinzi că vrei să știi „adevărul”. „Vai ce te-ai îngrășat!” nu vine bine nici de la mama! Adevărurile neplăcute cad greu, indiferent de cine sunt spuse: „arăți rău astăzi”, „copilul tău e prost crescut”, „ai dat banii degeaba” etc. O prietenă care îți spune că l-a văzut pe iubitul tău la film cu alta riscă să nu-ți mai fie prietenă. Poate că te împaci cu iubitul după ce ați lămurit problema, dar pe ea n-o s-o ierți niciodată că ți-a spus „adevărul”. Așadar, „fii sinceră!” e un îndemn cu două tăișuri, deși lumea pretinde că vrea sinceritate – ai grijă cum îl folosești.

2. Succesul celorlalți

Toată lumea pretinde că se bucură pentru ceilalți. „Ai reușit, vai ce mă bucur!” e fraza standard. De fapt, nici nu le pasă. Stă în natura umană ca fiecare să se compare și să fie într-o permanentă competiție cu ceilalți, veștile bune pentru unii ar putea însemna vești proaste pentru ceilalți: au rămas în urmă cu serviciul, căsătoria, banii, copiii, cariera, studiile etc. Cu excepția celor foarte apropiați, majoritatea e indiferentă, iar câțiva sunt chiar invidioși pe succesul tău.

3. Cărțile

Foto: pexels

Să ne înţelegem, sunt oameni cărora le place să citească şi chiar o fac zilnic, dar aceştia sunt extrem de puţini.

Ceilalţi cred că e de bon ton să citeşti, motiv pentru care n-ar recunoaşte în ruptul capului că n-au mai pus mâna pe carte de un an. Sau de 10. Se glumeşte despre faptul că, în ultima vreme, în apariţiile publice online “se poartă” bibilioteca pe fundal, dovada de necontestat a erudiţiei aparţinătorului.

Toată lumea pretinde că adoră să citească o carte bună, dar adevărul e că foarte puțini apreciază calitățile unei cărți, iar și mai puțini citesc cu adevărat. Un studiu realizat în 2013 în Marea Britanie a demonstrat că 62% dintre cei 2000 de participanți au mințit pretinzând că au citit cărți pe care nu le citiseră niciodată, 42% dintre ei bazându-se pe adaptările pentru ecran sau rezumatele online ale cărților! În topul celor mai „pretins citiți” autori s-au aflat clasicii, primii 4 fiind, după cum urmează: 26% George Orwell („1984”), 19% Tolstoi („Război și pace”), 18% Dickens („Marile Speranțe”), 15% Salinger („De veghe în lanul de secară”).

Mi s-a întâmplat ca, citând un autor, să mi se ceară „linkul”! Când am spus că n-am link, ci “doar” o carte, nu m-a mai întrebat nimeni de ea. Pe de altă parte, și cititul online e o formă de documentare și „deschis mintea”, probabil că mai devreme sau mai târziu și singura, dar nu „dă bine” să recunoști că citești de pe net. Cartea e asociată cu cultura și musai pe lista lucrurilor care pretindem că ne plac.

Ce mai pretind oamenii că le place pentru a părea culți și sofisticați? Artele (pe care le adoră toată lumea, dar nu apar decât câțiva la vernisaj), muzica clasică (vezi înghesuiala de la Festivalul „George Enescu” și spectacolul oferit de spectatori, de data asta), studiul limbilor străine (care le-au plăcut dintotdeauna și pe care le „vorbesc fluent, de la TV”!).

4. Să fim părinți

Absolut toți părinții se declară încântați și fericiți să se afle în această ipostază, varianta contrară fiind un uriaș tabu social. Dar uneori experiența parentală e obositoare, chinuitoare și frustrantă. Mulți părinți tânjesc după vremurile de dinainte, dar nu vorbește niciunul deschis despre acest subiect. Și e de înțeles de ce: poate că sunt chinuiți și obosiți ca părinți, dar fără copiii lor ar fi distruși, pur și simplu!

Pe de altă parte, cum spunea cineva pe facebook zilele trecute, unele mame mărturisesc că „nu mai pot”; că abia așteaptă vacanța ca să-l ducă pe junior la bunici sau că abia așteaptă începerea școlii, „ca să scape”… De cine? De copilul lor. Statutul de părinte e dificil, nu e nicio ruşine să recunoşti asta. Mai rușinos e să nu ţi-l asumi.

E adevărat că nu te avertizează nimeni despre dificultățile, spaimele, nopțile nedormite și grija permanentă, pentru toată viața, care te schimbă ca persoană atunci când devii părinte… Fericirea părinților are un preț – sunt toți pregătiți să-l plătească?

5. Propria persoană

Pe principiul „cum vrei să te placă ceilalți, dacă nu te placi tu?”, toată lumea s-a decis să se placă foarte tare pe sine. Încrederea asta în sine este cea mai utilizată mantră a vremurilor moderne. Modestia a căpătat conotații puternic negative – de la „lipsă de îngâmfare/cumpătare” a ajuns exclusiv „lipsă de valoare”. Și cum toată lumea vrea „să aibă valoare”, aruncă peste bord cu modestia și merge foarte departe cu prefăcătoria.

La un interviu pentru un job, toți candidații „cred” că sunt „cei mai potriviți” pentru postul în cauză. Reușesc să se mintă pe sine și pe cei care îi intervievează? Probabil că nu. Dar se străduiesc să-și compună masca încrederii în sine, în orice situație. Până la primul hop, când o pierd.

Am văzut recent un documentar cu doi britanici care au reușit performanța de a străbate pe jos cei aproape 2000 de km dus-întors de la marginea continentului antarctic până la Polul Sud, pe drumul care a ucis 5 exploratori britanici în faimoasa expediție a lui Robert Scott, cu 102 ani înainte. Efortul lor a fost considerabil și încercarea le-a testat zilnic limitele, atât fizic cât și psihic (au tras sănii de 200kg fiecare și au slăbit câte 20 kg), dar au realizat ceea ce alții nu au reușit pentru un motiv cât se poate de uman: și-au arătat emoțiile, disperarea și neputința; i-am văzut plângând și râzând, luptând cu probleme medicale grave și cu neîncrederea că vor reuși, încurajându-se reciproc; au fost la un pas de a renunța de câteva ori. Poate că încrederea în sine i-a adus în expediție, dar simțul realității și conştiinţa propriilor limite, umorul, i-au ajutat să o sfârșească. Nu suntem decât oameni, uneori e bine să nu ne luăm prea tare în serios…

Foto: FreeDigitalPhotos.net

Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.