Psihoterapie pentru părinţi: când avem nevoie de ajutor?

Sunt un părinte bun? Îmi cresc bine copilul? Mă străduiesc suficient? E vina mea că juniorul nu se descurcă la şcoală? Sau că face din orice fleac adevărate crize de nervi? Psihoterapeutul Alexandra Voica ne spune de ce tot mai mulţi părinţi apelează la psihoterapie, când şi cum ştim că avem nevoie de un ajutor specializat ca să ne creştem mai bine copilul.

foto: pexels

Am înţeles că tot mai mulţi părinţi apelează la psiholog. Când ajung părinţii la psiholog şi de ce?

Da, aşa este. În prezent, cei mai mulţi clienţi din cabinetul meu de psihoterapie sunt părinţi. Ajung la psiholog când se simt fie copleşiţi de rolul de părinte, fie simt că nu sunt părinţi suficient de buni, au nevoie să fie ghidaţi sau doar aibă un loc al lor unde pot măcar o oră pe săptamână să vorbească despre ei şi problemele lor.

La terapie vin în procent mult mai mare mamele. Nu lipsesc nici taţii, însă deschiderea spre ajutorul unui specialist în astfel de situaţii e preponderent a mamei. Am o clientă care momentan face terapie pentru dezvoltare personală. E în terapie de un an. Are doi copii. A evoluat foarte frumos. Iniţial a spus că totul e în regulă în viaţa ei. La primele şedinţe vorbea mult despre cei mici, despre realizările lor, despre toţi ceilalţi, dar nu şi despre ea. După câteva sedinţe a început să se deschidă cu adevărat şi am început să lucrăm. Am avut rezultate abia după ce s-a deschis şi am început să lucrăm traumele ei.

O altă mamă a ales să înceapă un proces terapeutic în momentul în care copilul a intrat în clasa zero şi au apărut foarte multe tensiuni.

Care sunt motivele cele mai frecvente pentru care nu se mai descurcă singuri şi cer ajutor?

Nu ştiu dacă aş putea spune neapărat că nu se descurcă singuri, ci că viaţa e mai uşoară când primeşti un ajutor. Am avut o clientă care a venit la terapie deoarece urma să nu mai alăpteze şi voia părerea unui specialist psiholog. Altă mamă, care avea sentimente negative faţă de alăptare, a vrut să ştie cum le poate elimina. Unele mame se simt furioase, uneori neputincioase, şi nu vor să se mai înfurie, sunt părinţi care se critică şi se desconsideră pentru că uneori ridică tonul la copii. Alt exemplu des întâlnit în cabinet ţine de cupluri aflate în relaţii disfuncţionale şi care se străduiesc să rămână în ele de teama de a nu fi buni părinţi.

Sunt părinţi care vin în terapie pentru că vor puţin “ghidaj” în relaţia cu copilul.

Alţii vin pentru că nu vor să îşi ducă copilul la psihoterapeut. E foarte important să se ştie că, atunci când avem un copil, ni se apasă foarte multe “butoane” şi e dificil să facem faţă tuturor situaţiilor. Cu cât avem mai multe lucruri nerezolvate şi neacceptate din copilăria noastră, cu atât mai provocator rolul de părinte.

Sunt copiii de astăzi diferiţi de cei dintotdeauna? Părinţii au alte valori morale?

Da. Copiii sunt mult mai creativi, mult mai intuitivi, mai deschişi faţă de generaţiile trecute. Copiii de astăzi au acces direct la foarte multă informaţie, pe care o gestionează singuri (dispozitive digitale, telefoane, tablete). Diferenţele sunt enorme, chiar şi într-o perioadă relativ scurtă, cum ar fi de-a lungul unei singure generaţii. Între copiiii crescuţi pe vremea lui Ceauşescu sau chiar din generaţia care a urmat imediat după şi cei de astăzi sunt diferente semnificative. Îşi pun amprenta contextul social, viaţa intrauterină, uneori confuzia generală care apare la nivelul societăţii. Dar şi modul în care a evoluat societatea în ce priveşte “ştiinţa” de a fi părinte: accesul la informaţii, cărţile de parenting, emisiunile pe youtube din care afli mai multe, accesul la traininguri de specialitate, participarea la seminarii, etc.

Câtor copii din generaţia trecută li se vorbea despre sex? Câţi părinţi ştiau cum să gestioneze informaţia când fiii sau ficele lor se masturbează la o vârstă fragedă (atunci cand îşi explorează corpul)? Oare câţi părinţi stiu chiar şi acum cum să gestioneze o astfel de situaţie? Câţi ştiu dacă e normal şi cum ar trebui să reacţioneze ori ce să spună? Sunt alte cateva exemple din ceea ce “aduc” mamele în terapie. Mame care vor confirmare că sunt sau nu sunt părinţi buni. Să ştie că dacă au momente de furie, nu li se anulează tot ceea ce au făcut bine pentru copiii lor. Mame care află cum să-şi educe copiii în problema financiară. Cum să îi înveţe să îşi gestioneze furia sau cum să îi ajute să îşi dezvolte anumite abilităţi.

Mersul la terapie e foarte util. Părinţii pot învăţa şi despre stima de sine şi că e nevoie să valideze comportamentele pozitive ale copiilor lor.

Cu copilul la psiholog sau singuri? Cum e mai bine?

E bine oricum, dar important e sa meargă la psihoterapeutul pregătit pentru asta. Multe persoane în România încă nu fac distincţia dintre psihiatru, psiholog si psihoterapeut. E important ca pentru copil să se adreseze unui psiholog specializat in lucrul cu copiii. Dacă merge doar parintele, atunci se poate adresa unui psihoterapeut ce lucrează cu adultii. Eu sunt de părere că, dacă doar copiii fac terapie, e prea puţin. Sunt părinţi care aduc copilul la terapie pentru a fi “reparat”. Cât timp părintele nu învaţă cum sa gestioneze anumite situaţii, e o luptă continuă între ce spune psihologul copilului şi ce face părintele acasă.

Ce speră/vor părinţii să obţină din psihoterapie?

Procesul terapeutic nu e mereu unul uşor, pentru că ajungi să lucrezi părţi foarte dureroase din viaţa ta. E nevoie de multă muncă. E necesar ca părintele şi terapeutul să se întâlnească la jumatate.

Am clienţi care au reusit să îşi îndeplinească obiectivele prin terapia individuală, centrându-ne spre ei. După ce au reuşit să conştientizeze de ce reacţionează negativ în unele situaţii, au reuşit să-şi schimbe comportamentul. De cele mai multe ori au nevoie să se ierte, să nu mai pună atât de multă presiune pe ei, să accepte că nimeni nu e perfect şi că din greşeli pot învăţa, astfel încât să nu le mai facă pe viitor. Au nevoie să înţeleagă că e uman să iei o pauză (da, chiar şi de la jobul de mamă), sa înveţe să prioritizeze lucrurile, că nu e nimic rău sa iasă din când în când la o cafea cu prietenii să îşi încarce bateriile.

Un exemplu din cabinet care îmi vine acum în minte este o clienta, mama unui copil de 6 ani. A venit cu atacuri de panică, somatizari (stări fizice rele, pentru care nu a găsit nicio explicaţie din punct de vedere medical). Când a început terapia se considera o mamă rea. Şi de cele mai multe ori asta vine la pachet cu sentimente de vinovăţie, ruşine, de inadecvare, că ai dat greş etc. În prezent este bine, are şi momente în care îi e greu, pentru că în viaţă nu se întâmplă doar ceea ce ne dorim, important e cum gestionăm evenimentele. Dar acum ştie ca sunt perioade şi perioade şi cum să le facă faţă.

Care e diferenţa între un părinte care a fost la psihoterapie şi unul care nu?

Diferenţa, zic eu, e enormă! De la limbaj (vocabular mult mai complex), la modul în care ştie cum să gestioneze conflictele din familie şi ce e normal să discute cu copilul. Învaţă când apare ruşinea şi cum şi ce pot face pentru a-şi ajuta copilul să se dezvolte armonios. Învaţă că e normal să simţi furie şi cum poţi să o “scoţi afară” într-un mod sănatos!

Un părinte care a fost la psihoterapie nu mai pune atât de multă presiune pe el şi nici pe copil. Află că există cărţi de specialitate pentru dezvoltarea celor mici şi care sunt acelea (din care învaţă cum să îşi ajute copilul să depăşească teama de întuneric, cărţi din care învaţă că e normal să şi plângă, din care le pot explica celor mici cum au apărut ei, etc). Un alt atu este faptul că un părinte care a făcut şedinţe de psihoterapie e mult mai deschis să îşi ducă copilul la terapie, dacă e cazul.

Care sunt indiciile că, în calitate de părinte, ai nevoie de psihoterapie?

Foarte bună intrebare! Aş spune că principalele indicii sunt: epuizare fizică şi/sau psihică (burnout), gânduri negative, episoade de furie îndreptate spre ei sau spre cei mici, chiar şi atacuri de panica, tulburări ale somnului, se consideră părinţi răi, pun prea multă presiune pe copii, iar problemele lor încep să se vadă inclusiv in comportamentul copilului – atunci e momentul să apeleze la psihoterapie!

Alexandra Voica este psiholog și psihoterapeut. E specializată în psihoterapie integrativă, și, datorită pregătirii ei profesionale, poate ajuta la aflarea cauzei unor tulburări ce pot provoca suferință. “Consider că psihoterapia este foarte utilă în cazul epuizării totale (fizice, psihice) a căutării unor soluții, în cazul atacurilor de panică, anxietate, depresie, procesarea și depășirea unui doliu, în lucrul cu stima de sine, pe zona de parenting și în multe alte situații.” O găsiţi pe pagina de facebook: Psihoterapeut Alexandra Voica sau la adresa de email: psihoterapeut_alexandravoica@yahoo.com