Acum 4 ani, Roxana Stoffers-Citea a plecat cu familia să locuiască în Olanda. Motivul? Școala din România! Răspunsul ei m-a mirat foarte tare – ok, știm cu toții cum e învățământul românesc, dar să fie acesta, singur, motiv de emigrare? Am rugat-o să ne spună cum a luat această decizie importantă de viață, iar Roxana Stoffers își spune povestea…
Soții Stoffers și copilul lor, Irinel
Ce făceau la școală? Nimic. Elevii primeau caiete. În cap!
Avem un fiu, Irinel, acum în vârstă de 13 ani, care fusese diagnosticat cu o formă ușoară de autism. În 2011 avea 7 ani și l-am înscris în primul an de școală la Bacău (unde locuiam) în învățământul special. Așa ne-a recomandat psihologul, nici vorbă să fie primit în educația de masă. Clasa era formată din 4-5 copii, asistați de un psihopedagog. Frecvența nu era obligatorie și nu învățau nimic. Ce făcea profesorul? Nimic. Ah, ba da, făcea ceva! Îi lovea cu caietul în cap, după cum aveam să aflu mai târziu. Rezultatul? Un dezastru!… După un an, nu doar că nu înregistrase niciun progres, dar chiar regresase!
Am analizat situația împreună cu soțul meu și am decis că trebuie să luptăm pentru a integra copilul în școala de masă. Pe perioada vacanței de vară (2013) am făcut toate demersurile necesare pentru a primi decizia Inspectoratului. Copilul a dat teste IQ și a fost în audiențe la comisii (cum se face în România), iar în final am obținut hârtia cea valoroasă. Așa credeam noi, că este valoroasă. Aveam decizia de repartiție în școala de masă cu program adaptat.
Ce fericire! De nedescris! Dar fericirea nu a durat mult. S-a sfârșit la primul sunet de clopoțel la Școala nr. 10 din Bacău. O școală de fițe, cum se zice. Fițele constau în clase de elevi cu pile și șpăgi date cadrelor didactice, nu în rezultatele școlare obținute de copii. În prima zi de școală, Irinel a fost nevoit să suporte șicanele colegilor de clasă, dar tot mai speram că, în timp, va fi bine. N-a fost.
În a treia zi de școală, în jurul orei 11, primesc un telefon de la doamna învățătoare, care pe un ton ridicat mă poftește să îmi iau copilul acasă. De ce? Ce s-a întâmplat, am întrebat îngrijorată. Întrebările mele au rămas fără răspuns, pentru că „doamna” închisese telefonul.
Mi-a fugit pământul de sub picioare. Atunci am înțeles că legea nu se aplică în România și că trebuie o măsură radicală – aceea de a pleca în altă țară. O decizie grea. Niciodată nu îmi dorisem să trăiesc în altă parte, nici măcar în gând. Știam însă că trebuie să-mi ajut copilul, iar în România nu aveam cum. Ezitam între Anglia și Olanda, am ales a doua variantă.
De ce Olanda?
Soțul meu este olandez, de 17 ani în România. Ne-am gândit că ne va fi mai ușor într-o țară pe care el o știe foarte bine. Și unde vom fi doar doi emigranți, nu trei.
În Olanda, Irinel a primit un diagnostic și un test IQ (copilul posedă o inteligență mult peste medie). Apoi a fost repartizat la o școală de limbă (procedura standard). A mers acolo până la vacanța de vară, când ni s-a spus că e mai bine pentru el să meargă la o școală specială, ei neavând experiență și pregătire pentru copii cu autism. Am primit o recomandare pentru școala specială tip cluster – pentru copii cu o ușoară formă de autism. Materia este aceeași ca în școala de masă, doar că elevul beneficiază de un ajutor suplimentar (pentru deficitul de atenție/ADHD, problemele de comunicare, socio-emoționale, etc). Există un profesor la clasă, un asistent de profesor și un stagiar, la un efectiv de 13 copii.
În decursul celor trei ani în care a învățat aici, Iri a beneficiat de o programă școlară bine structurată. Pe lângă disciplinele de bază, a participat la multe alte activități, foarte mult sport, ieșiri în aer liber și la piscină o dată pe săptămână. A învățat să înoate, și-a învins teama de apă, a făcut logopedie, dar și bucătărie. A mers cu școala în parcul de distracții, la cinema, în excursii de două zile în natură, etc. Cam așa sunt pe-aici școlile speciale. Și încă ceva foarte important: în cei 3 ani de școală, nu a fost nevoie să cumpărăm nici măcar un pix. Aici, școala elementară chiar e gratuită.
În cei 3 ani de școală, nu a fost nevoie să cumpărăm nici măcar un pix. Aici, școala elementară chiar e gratuită.
După 3 ani, trebuie să cumperi câte ceva, dar nu se lasă cu gaură în buget pentru asta – un calculator științific, un stick pentru ora de computer, câteva caiete și pixuri. A învățat relativ repede olandeza, mai avem de lucru, dar e în grafic. Unde nu știe olandeză, se ajută de engleză. Tot la școală a participat la câteva proiecte de pictură, banii obținuți din vânzarea lucrărilor fiind donați în scopuri caritabile.
Cel mai recent proiect de acest gen s-a numit „Copii pentru copii” și a avut ca temă suprarealismul – o pictură ce redă viziunea autorului asupra siluetei profesorului ideal. Lucrările copiilor au fost expuse la Bojimans van Beuningen, unul dintre cele mai prestigioase muzee din Rotterdam. Încurajați de această experiență și din dorința de a-i educa talentul nativ pentru pictură, acum un an l-am înscris la cursurile artistului Stefan Postol, specialist în terapie prin artă. În paralel merge la cursuri de pian (pentru care i s-a descoperit un alt talent) sub îndrumarea Luisei Dedisin.
Irinel, 13 ani, este acum în primul an de liceu
Suntem ocupați, dar ne place. O bucurie nemăsurată ne-a umplut inimile de fericire și speranță când am primit vestea că Iri a fost admis în primul an de liceu.
E bine pentru el aici și e bine și pentru noi. Apreciem lipsa de snobism, modul deschis de a aborda o problemă, felul în care o persoană cu nevoi speciale (și nu mă refer strict la dizabilitate) e primită și ajutată.
Povestea noastră e frumoasă acum și a început să prindă culoare. Suntem liniștiți. Liniștea aceea când știi că copilul tău e fericit. Că are o șansă la viitor decent, cel puțin.
Lupta cu autismul nu a dispărut complet, dar aici avem minimum 50% șanse de reușită. Pentru că aici există legi, care se și aplică.
Statul olandez investește enorm în educația pe termen lung, urmând ca la un moment dat să culeagă roadele. Se știe că orice cetățean este un potențial plătitor de taxe, iar ca să le poată plăti, trebuie să aibă de lucru. Cu cât mai complexe pregătirea și jobul, cu atât taxele sunt mai mari, iar statul reușește să-și recupereze mai rapid investiția. E o logică economică imbatabilă, aplicabilă în orice stat civilizat. Nu și în România.
În România, „dizabilitate” e un cuvânt tabu
Nu pot să nu mă gândesc cu tristețe la drama copiilor speciali din România și a părinților acestora. E dureros să știu că atât de mulți nu au acces la educație. Li s-a furat acest drept de către oameni incompetenți și lipsiți de suflet, puși în funcții pe considerente politice, nepotisme și amantlâcuri.
Societatea românească judecă, discriminează și izolează tot ceea ce nu cunoaște sau nu înțelege.
E dureros că acești copii sunt discriminați de societatea românească. Statul nu susține în niciun fel copilul sau părinții acestuia. Nu există acces la informație, educație, terapii gratuite sau suport psihologic. Nu există efort de educare a societății în acceptarea conceptului de unic și diferit. Cu toții avem ceva valoros de oferit societății. În România, cuvântul dizabilitate este un tabu. Este un cuvânt ce stârnește răutate gratuită sau jena de a avea în familie o persoană cu dizabilitate. Societatea românească judecă, discriminează sau izolează ceea ce nu cunoaște sau nu înțelege. Lipsa de educație naște monștri.
Tot ce am descris mai sus sunt beneficii la care copilul nostru are acces prin plata asigurării de sănătate. Încet încet, strângerea aceea de inimă pe care o aveam continuu în România – nu mai există. A dispărut și teama de a nu fi luat decizia corectă atunci când ne-am mutat în Olanda. Acum știm sigur că am făcut ce trebuia.
Mai rămâne DORUL… Dor de mama… Dor de munte… Dar nu există zi în care să nu ne gândim – ce s-ar fi întâmplat cu Iri dacă am fi rămas? Ce am fi însemnat noi, ca părinți? Cred că avem cu toții o idee despre asta. Și ca Iri sunt mulți copii în România.
Mulțumesc Irinel, copil bun. Mulțumesc soțului meu, că nu a ales cea mai simplă sau comodă cale.
- Sănătate și răsfăț pentru piele: Tratamente SPA perfecte pentru iarnă! - January 20, 2025
- Peptidele, miracolul noilor lansări Paula`s Choice - January 17, 2025
- Olive Bliss de la Sabon și forța vindecătoare a măslinelor - January 16, 2025
Comments
1 Responses to “Școala din România a fost pentru noi motiv de emigrare”
Salut tutror! Tin sa va dezamagesc cu acest articol pe jumatate fake. Locuiesc in Olanda de aproximativ 6 ani impreuna cu sotia si cei doi copii. O mare parte din poveste este adevarata, partea in care se spune despre gratuitatea in ciclul gimnazial si activitatile pe care copii le intocmesc. Referitor la modul de educatie si invatare… lasa de dorit ca de exemplu, fiica mea in varsta de 7 ani, este deja clasa a4-a, iar modul de a explica lucrurile este facut prin joaca, daca le intelegi, bine… daca nu… oricum esti un buitenlander (imigrant pe care nimeni nu da doi bani aici). Am avut foarte multe conflicte legate de modul de comportament al profesorilor in legatura cu fiica mea, modul in care ei trateaza o problema cand cineva o agreseaza si nu numai… Invatamantul olandez este structurat prost comparativ cu cel romanesc. SINGURUL LUCRU DE CARE IMI PARE RAU PENTRU CA AM PARASIT TARA ESTE SCOALA ROMANEASCA!! Locul in care te duceai sa inveti ceva. Si la noi se imbina utilul cu placutul dar aici nu se imbina nimic; fericirea copilului si cam atat. Fiind nevoit ca acasa sa fac temele cu fiica mea, deoarece la scoala nu primea explicatii clare pentru a rezolva anumite probleme matematice a rezultat un lucru cert… Invatand impreuna adunarea, ca pe vremuri, unele sub altele copilul meu a ajuns sa fie pus la colt deoarece nu asa a fost invatat… Ar fi multe de spus in aceasta privinta… dar ma opresc aici. O relatare pe junatate adevarata nu va face familia respectiva mai importanta, s-au mintit pe ei insasi!